Articol/Ionel Funeriu/au mai pățit-o și alții

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Nu numai limba română a avut parte de ingerințe livrești neavenite. Prestigiul latinei a fost imens multă vreme în toată Europa. Pe timpul lui François Rabelais (secolul al XVI-lea), un soi de școală latinistă a încercat latinizarea forțată a limbii franceze. Mulți s-au opus acestei tendințe excesive. Nimeni n-a făcut-o însă cu atâta talent și eficacitate precum Rabelais. Redau o pagină antologică din Gargantua și Pantagruel (în traducerea lui Romulus Vulpescu), pagină care, asemenea Prânzului academic al lui Alexandru Odobescu, mă scutește de prea multe comentarii. Ca de fiecare dată, literatura ripostează[1] la excese cu armele sale; dar iată textul:

Într-o zi, n-aș putea să spun care, Pantagruel ieșise la plimbare cu prietenii săi spre poarta orașului, pe drumul care duce la Paris; când în fața lui s-a ivit deodată un școlar frumușel, care venea dinspre partea aceea. După ce și-au dat binețe, l-a întrebat:

— De unde vii, prietene?

— Din opidul unde ființează ilustra și notoria academie denumită Luteția.

— Ce zice? a întrebat Pantagruel pe unul din prietenii lui.

— Vrea să spună că vine de la Paris.

— A, vii de la Paris ? a întrebat din nou Pantagruel. Și cum își petrec vremea domnișorii care învață la Paris ?

Școlarul a răspuns:

— Traversăm Secvana în dilicul și crepuscul; ambulăm prin compitele și cvadriviile urbei; expectorăm locuțiunile latine și, ca niște amatori autentici, perseverăm în captarea amabilităților omnipotentului și omnigenului sex feminin. În tranzițiile crepusculare descindem în lupanarele din Champgaillard, Matcon, Cul-de-Sac, Bourbon, Glattigny, Huslieu etcetera, și în extaz bipartit depunem laborioase ofrande zeiței Venus, generatoarea de indicibile voluptăți afrodiziace. După care ne transferăm în abundentele taverne, denumite La Bradul Verde, La Castel, La Magdalena și La Peștele-de-Mare, îngurgitând opulente spa- tule de ovine, agrementate de petroselinonul adiacent. Considerând anemia pecuniară a buzunarelor și având în vedere, în general, penuria metalului feruginos, pentru a lichida obligațiunile contractate, abandonăm în garanție caietele și ornamentele noastre vestimentare, așteptând magnificența larilor și penaților paterni.

—Ce naiba de limbă o fi asta? a strigat Pantagruel. Nu vei fi, Doamne ferește, eretic?

— Nu, ilustrisime. De câte ori aurora cu degetele ei de roză deschide porțile orientului, mă refugiez într-un edificiu monahal, stropindu-mă cu apă sanctificată și purificându-mă cu invocațiuni liturgice. În mistica rogațiunilor îmi purific sufletul de păcatele comise în libațiuni nocturne, onorez forța celestă și mă închin marelui imperator al astrelor. Ador și prețuiesc pe aproapele meu. Păzesc preceptele decalogului și în măsura puterilor mele nu mă abat de la ele, nici cât e negru sub unghie. E adevărat că Mamona, refuzând să-mi alimenteze peculiul, nu sunt în situația de a distribui donațiuni ființelor mizere, care peregrinează din poartă în poartă, solicitând o monedă.

— Pârț! a zis Pantagruel. Ce spune nebunul ăsta? îmi pare că vorbește limba diavolului, ca să ne zăpăcească dinadins cu descântece vrăjitorești.

Unul din cei de față a încercat să-l lămurească:

— Măria-ta, acest domnișor se căznește să maimuțărească limba parizienilor, dar nu face altceva decât s-o împestrițeze cu zdrențe latinești. Se crede mai iscusit decât Pindar și, disprețuind vorbirea obișnuită, își închipuie că e un mare orator, pe franțuzește!

Pantagruel l-a întrebat pe școlar, dacă acest lucru e adevărat, iar acela a răspuns.

— Ilustrisime, ingeniul rațiunii mele nu e apt a distinge divagațiunile acestui plebeu ignar, care își debitează insanitățile într-o franceză vulgară; ci, a contrario, eu îmi dau silința s-o înfrumusețez per longum et per latum, redându-i rezonanța latină.

— Să te ia naiba! a izbucnit Pantagruel. Am să te învăț eu să vorbești ca lumea! Dar mai întâi, ia spune-mi, din ce parte a locului ești?

Școlarul a răspuns:

Originea primordială a bunicilor și străbunilor mei a fost în ținuturile limuzine, unde repauzează corpul sfântului Marțial.

— Aha! a spus Pantagruel. Ești din Limoges, de la coada vacii, și ai venit aici să faci pe parizianul? Am să-ți rup urechile!

Apoi, punându-i mâna în gât, a strigat:

— Te-ai apucat să stâlcești limba țării, schimonositule! Am să te stâlcesc și eu, să mă ții minte.

Văzând că se îngroașă gluma, școlarul din Limoges a început să se vaite:

— Văleleu, tăticule, mânca-ți-aș sufletul, maica ta, Cristoase, îndură-te, tălică, nu mă păli, nu mă stâlci, nu mă stropși, că n-oi mai greși, cât oi trăi!

Iar Pantagruel a spus:

— Așa? Vasăzică știi să vorbești ca oamenii?

În loc de concluzie, „dizendul” maestrului Hughes Salel închinat lui François Rabelais, amintind de adagiul latin ridendo castigat mores „râzând se îndreaptă moravurile”:

Dacă-mpletind folos și desfătare,

Un scriitor de toți e lăudat,

Nu te-ndoi, vei fi la cinste mare;

De-aceasta poți să fii încredințat,

Căci scrisul tău, pe glumă-ntemeiat,

Bogate-nvățături ne-a dăruit,

Ca-n vremuri, înțeleptul Democrit

Râzând de întâmplările-omenești.

Tu stăruie, și fi-vei răsplătit,

De nu aici, în lumile cerești.


  1. În Love’s Labour’s Lost (Zadarnicele chinuri ale dragostei), Shakespeare recurge la un latinism cu efecte burlești: honorificabilitudinitatibus, de natură să-i pună pe gânduri pe latiniștii excesivi. (Șerban Foarță preia cuvântul și-l folosește ca titlu pentru cartea sa „mai greu s-o ceri decât s-o cumperi”, cum ne explică însuși autorul, cu umor, în preambul.)