Articol/Ionel Funeriu/etimologii populare (I)

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Omul face ordine în lucruri pentru a-și ușura viața. În cămară, gospodina pune pe un raft legumele, pe altul fructele, pe al treilea murăturile, pe al patrulea compotul... La fel procedează cu sculele un mecanic: ciocanele într-un sertar, cleștele în al doilea, șurubelnițele în al treilea... Rațiunea e de ordin practic: gospodina găsește fără prea multă bătaie de cap borcanul cu murături, așijderea mecanicul dacă are nevoie de șurubelniță. Când gospodina cumpără un sortiment nou de compot, îl așază lângă celelalte compoturi, când mecanicul achiziționează o nouă șurubelniță o pune în sertarul cu șurubelnițe. Cuvintele se aranjează la fel. Fiecare își găsește locul său într-un sertar imaginar al minții omenești. Când apare un cuvânt nou, acesta e plasat oarecum instinctiv alături de alte cuvinte din aceeași familie. Un copil aude vorba om. Mai târziu, luând cunoștință de cuvinte ca: omenesc, omenie, omenește, a omeni, el va înțelege despre ce e vorba și le va plasa automat în „caseta” cuvântului-bază, om, unde le va găsi ușor când va veni vremea sa se folosească de ele.

Să ne imaginăm acum că gospodina noastră primește un fruct exotic pe care nu l-a mai văzut în viața ei. Dacă fructul seamănă mai mult cu un morcov decât cu un măr, ea îl va plasa greșit pe raftul cu legume. Se poate întâmpla ca un vorbitor insuficient instruit, auzind un cuvânt nou, să-l plaseze, asemenea gospodinei, într-un „sertar” greșit. Prin anii ’50, magazinele private au fost înlocuite cu așa-numita cooperativă. Nu puteam cere femeilor de la țară să cunoască originea noului cuvânt (lat. operari „a munci”) și să-l așeze alături de a opera, a coopera, operativ, operativitate, operație. Ele știau un lucru simplu: că la magazin se cumpără ceva și atunci l-au introdus în sertarul cu a cumpăra, a răscumpăra, cumpărător. „Un’ te duci, nană?” „La cumpărătivă, maică!” venea prompt răspunsul. Același fenomen, în tren. Pe vremuri, în personalul de pe ruta Gurahonț-Arad erau montate niște plăcuțe metalice rotunde în interiorul cărora era inscripționat numărul corespunzător fiecărui loc. Îmi amintesc că, într-un astfel de tren, copil fiind, ședeam lângă o precupeață. La un moment dat, un individ cam afumat și fără bilet vrea să se așeze lângă ea; aceasta îl sancționează aspru: „nu vezi că trenu’ ăsta-i cu numere rotate?”.

Observator ca nimeni altul al limbii vorbite, I.L. Caragiale pune în gura personajelor sale asemenea derapaje. Neînțelegând nici sensul nici originea cuvântului gintă „familie”, conu’ Leonida îl apropie de geantă și exclamă: „giantă latină, domnule!”. Moratoriu este, pentru același, lege de murături. Nu mai puțin breaz, Pristanda zice: „renumerație după buget, mică”. De unde să știe bietul polițai că munerare înseamnă în latină „a plăti pentru un serviciu” și că, prin urmare, remunerația este „răsplata”, „salariul”?; el știe doar că, primind leafa, i se numără banii și atunci se crede îndreptățit să zică renumerație, cuvânt în care îl recunoaște pe a număra. Pampon, după ce-i arde o scatoalcă, își supune slujnica la intrigatoriu, convins că la mijloc ar fi o... intrigă (că de interogație n-a auzit). Fiind vorba de o plângere cu lacrimi, reclamația devine lăcrămație în gura lui Ipingescu ș.a.m.d.

Modificările formale ale cuvintelor, precum cele descrise mai sus, sunt cunoscute în lingvistică sub numele de etimologie populară; în română, termenul este un calc (copie) după germ. Volksetymologie, unde îl recunoaștem pe Volk „popor”, ca în mult râvnitul Volkswagen.