Articol/Ionel Funeriu/latina gintă e regină

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Dacă se întâmplă cumva ca unii cititori ai cărții să fie plictisiți ori nedumeriți sau poate chiar iritați de faptul că evoc cu atâta ardoare limba latină atunci când ei se așteaptă să comentez viața cuvintelor românești, mă supăr foarte rău. Dar nu pe cititori, ci pe mine însumi: înseamnă că demonstrația, ca și argumentele care, după opinia mea, justifică pe deplin această atitudine, nu au fost expuse cu destulă claritate, cu destul tact și cu destul farmec stilistic. Dacă e așa, numai eu sunt de vină că n-am fost suficient de convingător. Am scris aceste cuvinte introductive nu cu ipocrizie, pentru a mă alinta ori pentru a aștepta consolare din partea cititorului, ci cu gândul la o experiență pedagogică neobișnuită pe care am trăit-o în urmă cu câțiva ani; predam un curs de istoria limbii române în care dădeam cezarului ce-i al cezarului, dar mai ales latinei ce-i al latinei. Una din cele mai bune studente — structură frondistă, ce-i drept, — mi-a întrerupt elanul retoric cu vorbele:

— Dom’ profesor, eu am crezut că facem istoria limbii române, și dumneavoastră o tot dați înainte cu latina.

— Păi noi tocmai despre istoria limbii latine vorbim, i-am răspuns.

— Cum adică, pe orar scrie altceva…

— Foarte simplu, i-am replicat, limba română este chiar limba latină vorbită după 2000 de ani, tot așa cum italiana este și ea tot limba latină, franceza, spaniola sau portugheza tot astfel.

Studenta, dar și colegii ei m-au privit cu oarecare neîncredere. Atunci am scos tacticos din geantă stickul în a cărui memorie aveam câteva citate parcă anume pregătite pentru acest „meci". Am început cu un mare lingvist italian (Giacomo Devoto, 1897-1974), pe ale cărui cuvinte din Storia della lingua di Roma (1939) le-am proiectat pe tabla electronică în original, rugând-o pe studentă să le traducă. A reușit s-o facă impecabil. Le reproduc aici aidoma, mizând pe faptul că orice român trecut prin școală le înțelege fără dificultate :

L’italiano deriva dal latino e precisamente dal latino parlato tanto che si può quasi affermare che oggi noi parliamo una lingua che è il latino modificatosi nel tempo. Beninteso, latino parlato che non era quello classico usato da Virgilio, Orazio o Cicerone, ma quello usato quotidianamente dalle persone comuni che si diversificava sia per differenze territoriali, in quanto la lingua di Roma man mano che venivano conquistati i territori si combinava con le altre lingue autoctone, sia per la differenza di alcune condizioni specifiche, a seconda che fosse parlato dai militari o dai provinciali.

și atunci, dacă italienii a căror limbă este atât de apropiată de a noastră (dovadă că am înțeles fără dificultate acest text) vorbesc azi „il latino modificatosi nel tempo", oare românii nu vorbesc aceeași latină modificată de trecerea vremii peste ea? Drept răspuns, am reprodus încă trei pasaje reprezentative din operele a trei nume notorii ale lingvisticii și filologiei românești.

Alexandru Rosetti (1895-1990)

Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară și inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre.

Sextil Pușcariu (1877-1948)

Limba română de azi e însăși limba latină, cu modificările ivite în cursul veacurilor, precum pielea de pe corpul nostru este tot pielea cu care ne-am născut, cu aceeași culoare și cu aceleași semne și alunițe, ca și în pruncie, deși toate celulele s-au împrospătat în curgerea timpului.

Profesorul meu din studenție și de mai apoi, G.I. Tohăneanu (1925-2008), mi-a scris următoarele cuvinte când i-am cerut părerea în această privință:

Dacă româna este limba noastră maternă, atunci putem spune, cu aceeași îndreptățire, că latina înseamnă, pentru obștea românească, limba ei paternă. Îmbogățim astfel și conceptul de patrie extras din expresia latinească terra patria (pământul părinților). N-ar trebui să ne scape din vedere nicio clipă amănuntul, cu totul semnificativ, că, și atunci când ne mândrim cu strămoșii noștri aborigeni, dacii, care sunt „înfipți în munți” (montibus inhaerent), prinosul admirației noastre față de ei se încheagă tot în cuvinte, propoziții și fraze latine. Noi suntem urmașii Romei și tocmai în această calitate onorantă, avem obligația de a lupta cu toată energia pentru ca limba latină să se simtă din nou, în România, la ea acasă, adică să fie repusă în drepturile ei firești, care i-au fost retrase în chip arbitrar și abuziv vreme de aproape jumătate de veac[1].

Quod erat demonstrandum


  1. Aflu, chiar acum când pregătesc această carte pentru tipar, că diriguitorii învățământului românesc se pregătesc să elimine definitiv latina din programele școlare. Lasă că învață latină nemții, englezii și ungurii, cehii și polonezii, sârbii și bulgarii. Așa că vor avea de unde s-o învețe, peste ani, copiii și nepoții noștri. La urma urmei și Grigore Ureche, și Miron Costin, până și Dimitrie Cantemir au aflat că „de la Râm ne tragem" studiind latina ba la Liov, ba la Bar (orașul, vreau să zic) sau Camenița, ba chiar la Stambul.