Articol/Ionel Funeriu/nomen meum

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Omul e dator în fața conștiinței sale să-și cunoască trecutul. Ce-ar fi să înceapă cu propriul nume? Încercați și vă asigur că veți avea surprize dintre cele mai interesante! Iată ce am aflat eu cercetând istoricul numelui meu.

În arhiva Primăriei din Pâncota, întâia atestare a numelui Funeriu e din 1746, cu exact 200 de ani înainte de anul nașterii mele. Să încep cu grafia. Strămoșul meu îndepărtat este înregistrat, în ortografia maghiară a vremii, Funyer Lup. Ce ne spune astăzi această atestare? Întâi și-ntâi că n-ul urmat de y se pronunța „moale", ca gn-ul francez din ligne, signe sau italian din signora ori, dacă vreți, ñ-ul spaniol din sueño (cf. piesa lui Calderon de la Barca, La vida es sueño = Viața este vis.) Dacă acel n s-ar fi pronunțat dur, ca în Muntenia și ca în limba cultă, funcționarul maghiar ar fi scris Funer, ori poate Funier, nu Funyer. Astăzi, pronunția regională a consoanei n este evitată sau chiar necunoscută de generațiile mai tinere, însă este obișnuită în vorbirea neaoșă a celor mai în vârstă[1]: mâñe, viñe, țâñe, pentru mâine, vine, ține etc. Mai aflăm, urmărind listele cu nou-născuți, că prenumele Lup și Urs, dispărute complet astăzi, se bucurau de o anumită frecvență în epocă. Ele s-au păstrat însă până în zilele noastre doar ca nume de familie, dovadă variantele: Lup, Lupu, Lupea, Lupoi, Lupescu, Lupulescu (plecând de la lup) și Ursu, Ursache, Urseanu, Ursoi, Ursoiu, Ursulescu (plecând de la urs)[2].

Acum 200 de ani, românii trăitori în Ardeal, cei mai mulți neștiutori de carte, erau prea puțin sensibili la înregistrările administrative de prin primării. Tatăl meu, Funeriu Petru, născut în 1911, deci în Ungaria de atunci, nu era cunoscut în comună cu numele nostru de azi, ci i se zicea: Pătru lu’ Pavălu’ Iancului, ceea ce voia să spună că Petru, este fiul lui Pavel și nepotul lui Iancu. Să se remarce aici faptul că genitivul actual lui Iancu era Iancului, ca în versurile populare :

Pe drumul Feleacului

Trec carăle Iancului.

Abia după Marea Unire din 1918, prin anii ’20 ai secolului trecut, primăriile au început să înregistreze numele sătenilor într-o ortografie românească, dar și aceea aproximativă. Pe certificatul de naștere al tatălui meu, emis de noua administrație abia în 1925, numele apare modificat în Funeri Petru. A dispărut acel y inexistent în cuvintele românești, a apărut în schimb un i final, pentru că în vorbirea locală numele de meserii (nomen agentis, în lingvistică) se rosteau cu un ĭ final moale, nesilabic: învățătorĭ, rotarĭ, notarĭ, morarĭ (atenție: la singular!).

Imediat după Dictatul de la Viena (1940) administrația din Ardealul neîncorporat Ungariei Mari, cum a fost cazul comunei Pâncota, a făcut tot posibilul pentru a româniza numele proprii. Eliberând un nou buletin de identitate, funcționarul de la primărie a adăugat un u final, crezând că, în felul acesta, probează net originea românească a familiei noastre. Așa s-a ajuns la actualul Funeriu. Interesant e că, achiziționând un lot de pământ, în 1937, pe actul de proprietate este trecut Funeri Petru, ceea ce mi-a produs neplăceri la succesiune, când un notar scrupulos mi-a cerut să declar pe propria răspundere că Funeri Petru este același cu Funeriu Petru.

Grafia de la 1746 mai spune ceva, anume că acest patronim îl desemnează pe meseriașul care împletește funii. În graiul din Pâncota termenul funie (lat. funis) este necunoscut; adesea i se spune ștreang (din germ. Strang), iar meseriașului i se spune ștrengarĭ, fără conotația cunoscută. Asta înseamnă că, pe la 1746, strămoșul meu era venit la Pâncota într-o zonă în care ștreangului i se spunea funie. Strămoșii lui Funyer Lup, așadar, nu erau pâncotani!


  1. Trecând nu demult prin localitatea natală, m-am oprit în piața de acolo, renumită pentru bogăția și pitorescul ei. O precupeață (pilăriță, în graiul locului), să tot fi avut 40 de ani, mi-a oferit: „pruñe bistriță, tare buñe șî căisâñe gi la vie". În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir observă că limbajul femeilor este mai conservator în raport cu cel al bărbaților. Am avut prilejul să constat acest lucru: în cele câteva dialoguri cu bărbați cam de aceeași vârstă cu pilărița noastră, ñ-ul lipsea.
  2. Viorica Goicu înregistrează 35 de variante (nume de familie) plecând de la Lup și 26 pornind de la Urs. Vezi Contribuții de onomastică istorică, Editura Augusta, Timișoara, 2001, p. 101.