Articol/Ionel Funeriu/o provocare

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Am reprodus, mai înainte, o discuție telefonică itinerantă cu domnul Ioan Iercan, editorialistul ziarului „Aradul", în urma căreia am analizat etimologia cuvântului rutină. Zilele astea, în Antinevralgic-ul său bisăptămânal, temutul ziarist scrie un articol vitriolant la adresa amatorismului care s-a instalat în viața cotidiană a românilor, îndeosebi în cea a politicienilor. În final, se întreabă cum e posibil ca un cuvânt provenit din latinescul amo, amare, care înseamnă „a iubi", să capete un sens atât de depreciativ precum cel de astăzi. Nu dă un răspuns și mă provoacă s-o fac eu în locul lui. Citez: „Nu văd nicicum care ar putea fi legătura între amatorism și iubire. Cum a derapat iubirea, cel mai frumos sentiment al ființei umane, spre derizoriul amatorism poate ne spune I. Funeriu".

Încerc s-o fac în puține cuvinte și acest lucru nu e deloc ușor. Pentru aceasta trebuie să spun mai întâi că sensul unui cuvânt se poate schimba în contrariul lui cand e folosit într-un anume context. Nu cred că cineva e prea mulțumit dacă-l gratulez spunându-i: deșteptule. Alt exemplu: toată lumea știe că diminutivele micșorează: puiuț fiind un pui mai mic. Însă dacă despre o doamnă se spune: „îi turuie gurița de dimineața până seara și de seara până dimineața", nimeni nu înțelege că dumneaei ar fi o doamnă, ci, mai degrabă (scuzați!) o țață; cât despre gurița ei, aceasta-i „o gură cât o șură", cum se zice în popor. În sfârșit, v-aș mai întreba: cunoașteți un cuvânt mai frumos în românește decât a dezmierda? Greu de găsit, ce să zic? Totuși, dacă sondăm în trecutul lui nu vom mai avea poftă să-l folosim din moment ce constatăm că provine din lat. merda (fr. merde, it. merda) care înseamnă, ne place sau nu, „excrement(e)". Vasăzică a dezmierda semnifică nici mai mult, nici mai puțin decât a curăța un bebeluș de excrementele proprii. Confortul resimțit de copilaș în urma unei atare acțiuni a devenit latura dominantă a semanticii verbale; limba a înlăturat apoi încet-încet toate sensurile originare dezagreabile și a reținut, din pletora semantică a cuvântului, numai nota de satisfacție a micuțului eliberat de balastul rău mirositor...

Sistemul „imunitar" al românei a respins încorporarea verbului amare în lexicul autohton vechi, dintr-un motiv simplu: dacă l-ar fi adoptat, am fi zis astăzi: te am — ca italienii (ti amo) sau francezii (je t’aime) — care ar fi însemnat „te iubesc". Cuvântul ar fi intrat astfel într-un raport de omonimie insuportabilă cu verbul posesiei: am = posed, încât, vorba românului, „nu s-ar mai fi înțeles om cu persoană”. Zicând: am o fată s-ar fi putut înțelege fie că „iubesc o fată”, fie că „am o fată (fiică)”. Limba noastră a procedat în consecință, respingând termenul mai puțin important[1], pentru a evita orice echivoc. Așa se explică faptul că româna a apelat la verbul de origine slavă: a iubi, pe care l-a adoptat de nevoie. Prin secolul al XVIII-lea, latinescul amare, cu derivatele sale (amabilis, amans, amator, amandi etc.), a pătruns în română — direct sau prin franceză — ca neologism și a dezvoltat o familie substanțială: amabil, amic, inamic, amiciție, amiabil, amant și, bineînțeles, cuvântul ce-i creează insomnii domnului Iercan: amatorism.

Amic, amică a însemnat, la început, „iubit”, „iubită”. Stau mărturie scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle unde printre formulele epistolare de adresare citim: „Dulcea mea amică” și alte asemenea. Sunt cunoscute, apoi, versurile din Pe lângă plopii fără soț:

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, și să mor.

După un timp, termenul a pierdut componenta erotică și a devenit sinonimul lui prieten. A apărut însă Caragiale care pune amorul, în varianta stâlcită, în gura lui Rică Venturiano: „am citit în ochii tăi cei sublimi că și tu corespunzi la amoarea mea”. Ce să zicem apoi de amiciție când amici sunt Tache și Mache și atâția alți Mitici și Cațavenci din opera sa care numai prieteni nu sunt? Nimic altceva decât că și amorul, și derivele sale sunt de acum gata pregătite de compromitere.

Amator este, etimologic vorbind, cel care iubește o îndeletnicire umană oarecare. Există fotografi amatori, pescari amatori, fotbaliști amatori... Aceste preocupări se desfășoară în timpul liber, de plăcere, sunt așa-numitele hobby-uri (hobiceiuri, dacă aveți poftă de glume) pentru care n-ai nevoie de diplome și doctorate. Performanțele amatorilor sunt surclasate de cele ale profesioniștilor (un pescar de meserie prinde mai mult pește decât unul amator). Tocmai de aceea profesionalismul a fost asociat cu performanța, iar amatorismul cu divertismentul și pierderea de vreme. De la cei cu putere de decizie (cum sunt politicienii), de care atârnă viitorul unei națiuni, cetățenii așteaptă performanțe, nu distracție. Contextul e decisiv. Amatorismul asociat profesiunilor importante a indus o puternică notă peiorativă cuvântului, care ulterior s-a generalizat în majoritatea contextelor în care a fost și este folosit.

Dintre toate derivatele lui amor, amatorism(ul) este cuvântul cel mai puternic compromis semantic, întrucât contribuie la degradarea lui până și sufixul -ism din structura sa, care ne amintește de atâtea nedorite -isme ideologice de ieri și de azi: comunism, marxism, socialism și câte or mai fi.

Amorul e un lucru mare, vă poate expune la multe pericole!

P.S. Un cititor mă critică pe forum: „domnule profesor, greșiți când spuneți că amorul e un lucru mare. E foaaarte mare... și mi-l citează în sprijin pe Guță Popândău al lui Topârceanu:

O, blestemată curiozitate!

Deunăzi, cu gânduri indiscrete,

Am profanat odaia unei fete,

Acest muzeu de lucruri parfumate.

Albumul ei cu scoarțe violete

E plin de cărți poștale ilustrate;

Vederi din țară și străinătate,

Orașe, fluvii, parcuri și portrete.

Pe una scrie: „Dragă verișoară,

Ai auzit că P.P.K. se-nsoară

și vrea să ia o fată din Buzău?...”

Pe alta scrie numai: „Cugetare:

Amorul e un lucru foarte mare.”

și iscălește: Guță Popândău.


  1. Când vorbim de importanța unui cuvânt, nu trebuie să ne referim la greutatea sensului acestuia, ci la frecvența lui în vorbire. Este de la sine înțeles că, în toate limbile pământului, verbul posesiei e mult mai frecvent decât cel al iubirii.