Articol/Ionel Funeriu/rută, derută, rutină

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Acest articol a fost conceput pe... drum. Un prieten, cu care port din când în când discuții pe teme filologice, mă întreabă la telefon dacă rutină are legătură cu rută. Mă aflam pe stradă când m-a sunat și, luat pe nepregătite, i-am răspuns: „cred că cele două cuvinte sunt în relație semantică, dar atunci când e vorba de etimologie eu mă pronunț cu prudență, pentru că în acest domeniu se poate greși foarte ușor".

Până să ajung acasă și să controlez prin tratate și dicționare legăturile ascunse dintre cuvinte, au trecut mai bine de trei ore, timp în care nu m-am gândit la altceva decât la rută și rutină. Eram sigur că, în românește, neologismul rută provine din francezul route. Bănuiam că etimonul latin al lui route trebuie să fi fost verbul latinesc rumpo, rumpere, rupi, ruptum care însemna: „a rupe", „a sparge"; sintagma via rupta per silvam = drum croit (rupt) prin pădure, dintr-un text latinesc, îmi era vie în minte, întărindu-mi supoziția inițială; de aici încolo, fantezia m-a condus la început dezordonat și imprevizibil, apoi din ce în ce mai lămurit, până hăt departe. M-am gândit că drumurile, cărările și căile, potecile, ulițele, străzile și șoselele până și autostrăzile, într-un cuvânt, toate... rutele s-au construit rupând și spărgând obstacolele aflate în cale: copacii din păduri, bolovanii și stâncile din dealuri sau munți, desișurile și mărăcinișurile din câmpie. Mi-au venit în minte cunoscutele versuri ale lui Eminescu, în care cavaleria lui Mircea cel Bătrân, la Rovine, își despică drum printre inamici călcând și rupând totul în cale:

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,

Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți.

Printr-un reflex lingvistico-literar gândul m-a condus mai departe către forma veche, a rumpe, mai apropiată fonetic de etimonul latin rumpo, din Rugăciunea unui dac a aceluiași Eminescu :

ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să amuțe cânii ca inima-mi s-o rumpă.

De la cânii (sic) poetului, gata să sfâșie inima dacului, fantezia mea ambulatorie continua să bată câmpii, de nimic cenzurată. Mi-am amintit de romanul lui Ion Lăncrănjan, Drumul câinelui, din 1974, ecranizat după aproape două decenii sub nume ușor schimbat: Drumul câinilor. Mi-am amintit apoi de iarba verde și deasă din grădina casei părintești străbătută de la un capăt la celălalt de o cărare șerpuitoare făcută de câinii care, în periplul lor nocturn, mânați de instinct, numai pe acolo călcau. Instinctul le mai spunea că ruta aceasta este fară pericole, din moment ce pe acolo au trecut cu bine înaintea lor alti „confrați", și atunci, pentru nimic în lume, nu se abăteau de la ruta lor, cu alte cuvinte nu se lăsau de-rutați; și, nelăsându-se derutați, deveneau… rutinați!

O cale bătută este sigură și comodă. Oamenii merg pe drum, nu alăturea, din rațiuni practice: acesta duce sigur la o destinație anume, pe drum te deplasezi mai ușor, obstacolele fiind mai puține, pe „drumul lung și cunoscut" mergi liniștit, fără efort orientativ. A călca pe același drum nu-i însă deloc creator, pentru că urmarea itinerarului este rodul obișnuinței, și nu al reflecției cognitive. Deplasarea este, într-un cuvânt, rutinieră. În știință și artă a merge pe drumul deschis de alții e comod, dar steril. Atât rațiunea cât și imaginația sunt astfel blocate de prejudecăți, dogme și superstiții, așa încât rutina este, până la urmă, moartea creației.

P.S. Ultimul cuvânt, în ordine cronologică, pornind de la rută, este dispozitivul care asigură itinerarul pe care circulă informația de la o rețea de calculatoare la alta, pe scurt: router(ul). A ajuns la noi din engl. route = traseu + sufixul -er. Încurcate-s traseele cuvintelor, încât nici cel mai performant GPS din lume nu le descurcă! Noroc cu etimologia.