Articol/Ionel Funeriu/slavonisme

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În chiar primele pagini ale Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu execută un portret pasional al limbii române, insistând asupra valorilor pe care i le conferă latinitatea ei. Atât numai că „pictura" este atât de subiectivă, încât un cititor, nefamiliarizat cu paradoxurile călinesciene, ar putea reține o concluzie excesivă: anume că numai ceea ce e latinesc i-ar conferi „demnitate abstractă" limbii noastre: „Astfel tot ce privește situarea omului pe pământ și sub astre, ca ființă liberă, civilă, cu instituții și viață economică elementară, categoriile existenței în sfârșit intră în zona latină"; din contră, ceea ce este de origine slavă ar fi ignobil și detestabil. Zice în continuare Călinescu:

Fondul slavon izbește numaidecât prin sunetele gângăvite, gâfâite, sumbre, de un grotesc trist adeseori, prin coloarea grea care duce de obicei la vorbirea „neaoșă". Fie pentru că vin de la un popor mocnit, închis la suflet, cu ideația mai grea și încărcat de toate nelămuririle migrației, fie din cauză că autohtonul a împrumutat acele cuvinte care notau o stare nouă de lucruri, vocabularul de origină slavonă exprimă pierderea demnității umane, inegalitatea, raporturile aspre de atârnare, umilința, necesitatea. Stăpâni nedoriți au venit siluind sufletele, trezind mizantropia. Multe cuvinte arată infirmități sufletești și trupești și sunt apte pentru pictarea monstruosului: mârșav, scârnav, trândav, gângav, gârbov, cârn, pleșuv, curvar, năuc, prost, tâmp. Acum stau față în față noul jupân și stăpân (care e bogat, lacom, mândru, dârz, strașnic, grozav, năpraznic) și robul: sărac, slab, blajin. De la stăpân îți vin, când ești slugă, toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala, scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Stăpânul te plătește, te hrănește, te miluiește, te dăruiește. Lui te jeluiești, te tângui, te smerești. Cu el te sfădești și ai pricină. El te dojenește, te căznește, te muncește, te obijduiește, te prigonește, te hulește, te gonește, te izbește, te răzbește, te sdrobește, te strivește, te prăpădește, te smintește, te belește. Alte cuvinte trezesc teroarea mișcărilor turburi de adunări umane (gloată, grămadă, ceată, norod, pâlc), calamitățile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeliță, răscoală, răzvrătire, pribegire), cu sonuri ce înspăimântă (răcnire, hohotire, plescăire) sau intră în lumea haoticului, a groazei infernale și escatologice (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad).

Cum se vede, farmecul stilistic al textului călinescian te subjugă pe nesimțite, făcându-te să uiți de argumentele autentice și să-i dai dreptate. Lectura critică dezvăluie însă o abilitate retorică ce înlocuiește raționamentul științific. Nu-i greu de observat că autorul întreprinde o selecție dirijată în interesul tezei sale, alegând tot ce-i plăcut din latină și tot ce-i neplăcut din slavă. Cu asemenea argumente poți demonstra orice. Iată o posibilă selecție inversă: brândușă, cinste, crâng, dragoste, grădină, iubire, izvor, ostrov, poiană, prieten sunt din slavă, pe când: a blestema (blasphemare, în lat. populară: blastimare), crud, cruzime (crudus), grindină (grandinis), latrină (lavatrina), minciună (mentionem), mișel (misellus), păduche (peduculus), râie (aranea), a urî, urâciune (horreo) sunt din latină. Unele dintre acestea au mai pătruns o dată în română ca neologisme: blasfemie, mizerabil, oribil. Ca să nu mai vorbim de cuvinte pe care buna-cuviință mă împiedică să le înregistrez aici; reproduc totuși etimonul lor latin, lăsându-vă pe dumneavoastră să le ghiciți descendența română: bissina, cacare, conforire, culus, gallinaceum...

Dar, ce spun eu? E poate mai convingător dacă reproduc pur și simplu o listă de cuvinte dezagreabile, alcătuită doar din elemente lexicale latine sau neolatine extrase din chiar textul călinescian de mai sus: sumbre, grotesc, trist, inegalitatea, aspre, umilința, infirmități, monstruosului, relele, teroarea, turburi (sic), calamitățile, haoticului, infernale. Nu dispun de o statistică a semnificațiilor agreabile versus dezagrebile, dar „olfacția”-mi filologică — atâta câtă e — mă face să atenuez vehemența critică, admițând că judecata călinesciană are totuși doza ei de adevăr. Măcar subiectiv, dacă nu altfel, „consangvinitatea” latină ne îndeamnă să agreăm sonoritățile ce ne vin de la Roma sau, atunci când sunt neplăcute, să ni le asumăm cu o anume serenitate, simțindu-le ca fiind ale noastre.

Să eliminăm, așadar, excesele, să analizăm cu sânge rece argumentele, să nu ne lăsăm seduși de șarmul stilistic, dar mai ales să nu jurăm integral, necondiționat și fără discernământ critic pe cuvintele magistrului, fie el și „divinul” George Călinescu. Adagiul latin:

NON IURARE IN VERBA MAGISTRI

ne încurajează să procedăm ca atare și să mizăm pe libertatea și independența spiritului.