Articol/Rodica Zafiu/Care și pe care

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
"Rodica Zafiu"
Rodica Zafiu

Articol de Rodica Zafiu din seria Păcatele limbii. A fost publicat în România literară, nr. 31/2007


Am putut constata, în mai multe rînduri, cît de recente sînt normele explicite ale românei literare și cît de puțin pot corespunde ele variațiilor pe care le cunoștea uzul în limba mai veche. Un caz inte­resant îl constituie construcția pre­pozițională a pronumelui relativ care, cu funcția de complement direct: „cartea pe care ți-am dat-o”. Norma literară este în acest caz cît se poate de clară: pe face diferența între poziția de complement direct și cea de subiect („cartea care e pe masă”) și prezența sa este considerată ca obligatorie. Construcțiile fără pe sînt marcate socio-cultural, făcînd parte dintre acele greșeli care îi descalifică pe vorbitori, pentru că indică un nivel scăzut de instruire și de cunoaștere a limbii corecte. Cîțiva politicieni contemporani sînt ironizați pentru folosirea lui care: la unii greșeala apare ca firească, potrivită cu profilul lor prea puțin cultural; la alții, e resimțită cu dezamăgire, ca o surpriză neplăcută.


De fapt, tendința populară de a nu respecta norma de utilizare a secvenței pe care nu este deloc o noutate. Dimpotrivă, s-ar putea spune că norma s-a constituit în ciuda tendințelor contrarii, foarte vechi. În textele de la mijlocul secolului al XIX-lea, exemplele de complement direct fără pe se găsesc cu mare ușurință: „științi deosebite, care nu le cunoștea el” (Anton Pann, Archir, 1854); „acele care nu știi le voi spune acuma” (Alăuta românească, 1837); „munca câmpului, care o fac la vreme” (D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele); „nu ieșea nici un calendar care să nu-l aibă el întâi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducție care să nu puie să i-o pescrie” (C. Negruzzi, Cum am învățat românește) etc.


Primele noastre gramatici nu recomandă folosirea lui pe care; cel mult, unele indică declinarea relativului și marchează cazul acuzativ prin prepoziție („Ac. pre carele / pre carea etc.”). Exemplele din cuprinsul textului conțin, însă, și utilizări fără pe. În Gramatica românească a lui Diaconovici Loga (1822), unul dintre citatele ilustrative contravine regulii de azi: „sunt vistierii, care nu le poate răpi furul” (p. 158). Timotei Cipariu (în Gramatica din 1869) nu descrie construcția cu pe, iar exemplele sunt irelevante, pentru că nu conțin utilizări ale relativului ca obiect direct. Nici chiar la mijlocul secolului XX, în Gramatica lui Al. Rosetti și J. Byck (ediția a II-a, din 1945), nu se exprimă o atitudine normativă clară; autorii oferă mai curînd o descriere neutră și obiectivă a diversității de registre: „în limba vorbită”, care e invariabil și chiar construcția cu prepoziție e evitată. Se spune „lucrul care l-am luat” în loc de „lucrul pe care l-am luat” (p. 146). Regula explicită și condamnarea construcției fără pe apar de-abia în Gramatica limbii române (Gramatica Academiei) din 1966: de aici se vor răspîndi rapid, prin școală și prin diverse lucrări normative.


Pe de altă parte, așa cum se observă și din exemplele de mai sus, care în acuzativ este aproape întotdeauna dublat de forma neaccentuată a unui pronume (care o vezi, care le știi etc.): în vorbirea populară, această dublare este suficientă pentru a dezambiguiza construcția, indicând cazul și funcția.


În lingvistica românească, Magdalena Vulpe a susținut ideea că sintaxa populară a relativului nu trebuie văzută ca o eroare regretabilă a „vorbirii neîngrijite”, ca un anacolut și nici ca manifestare a unei tendințe moderne de simplificare a flexiunii. Ca foarte bună cunoscătoare a graiurilor românești, a textelor dialectale, autoarea a descris în cartea sa, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită (1980, reluată în Opera lingvistică, III, Cluj-Napoca, Clusium, 2006), ca și într-un articol din 1975, „Note privind sintaxa relativului care” (reprodus în Opera lingvistică, I, 2004), ideea a „două gramatici”: una, cultă, care recomandă marcarea prin pe și (pentru celelalte cazuri oblice) flexiunea; alta, populară, bazată pe folosirea invariabilă și fără prepoziție a relativului. Magdalena Vulpe constată, de pildă, că, în corpusul autentic popular pe care l-a utilizat, construcția pe care nu apare nici măcar o dată! Comparînd situația din română cu fenomene asemănătoare din alte limbi, autoarea afirmă că cele două construcții au existență paralelă: „În loc să vedem în construcția cu pronume invariabil o degradare a pronumelui relativ cu funcție sintactică marcată, ni se pare mai rezonabil să considerăm că, încă dintr-un stadiu foarte vechi al românei, cele două aspecte discutate au cunoscut o existență paralelă. Pe măsură ce o normă a limbii scrise s-a stabilit prin opoziție cu norma orală, cele două construcții concurente s-au specializat, fiecare devenind simptomatică, deci normală, pentru unul dintre cele două niveluri funcționale” (I, 336).


Prin cele de mai sus nu sugerez, cîtuși de puțin, că ar trebui să acceptăm construcția fără pe, în temeiul vechimii și al răspîndirii ei; dimpotrivă, cred că pe trebuie să rămînă o marcă necesară de diferențiere între vorbirea populară, spontană, și limba cultă, supravegheată, supusă unor constrîngeri suplimentare. Dar cunoașterea istoriei unui fenomen ne poate ajuta să-i înțelegem mai bine prezentul.