Modificări

Jump to navigation Jump to search
[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]

DIVORȚ

Dicționarele ne spun că ''divorț'' provine în românește de la fr. ''divorce'', care, la rându-i, provine din lat. ''divortium.'' E destul de probabil ca acest termen să fi fost adus în țară de tinerii români care au studiat dreptul în Franța. Se știe însă că și în alte țări în care au studiat tinerii noștri științele juridice (Italia, Austria, Germania), ''Dreptul roman'' era o disciplină care se bucura de mare prestigiu; și se mai știe că la această disciplină multe concepte și expresii erau conservate exact ca în latinește. ''Divortium ''era, fără îndoială, un termen curent și cunoscut de studenți, din moment ce acesta forma până și expresii specifice din dreptul familiei: '''''divortium '''bona gratia'' era, de pildă, expresia juridică folosită de magistrat când pronunța despărțirea ''de jure ''a celor doi soți prin bună înțelegere între ei.

Așadar se prea poate ca ''divorț'' să nu fi avut nevoie de intermediar francez și să fi fost împrumutat direct din latină. Din punct de vedere semantic, lucrurile sunt și mai interesante; aceasta pentru că la început ''divortium'' însemna „locul în care se bifurcă un drum", apoi cuvântul a început să câștige sensuri mai abstracte, ca acela de „separare". Metafora este la ea acasă aici: ''doi ''călători pășesc o vreme pe același drum, la un moment dat însă ajung ei la o bifurcație și atunci unul o ia la dreapta și celălalt la stânga..., ceea ce, nu-i așa?, ''divorț'' se cheamă.


TRIVIAL

Dicționarele ne asigură că termenul din titlul nostru are la origine adjectivul latinesc ''trivialis'', un derivat de la ''trivium'' „încrucișare a trei drumuri". În latina târzie ''trivialis'' era folosit pentru a califica banalitatea artelor minore. Acesta a ajuns în forma ''trivial'' mai întâi în Franța, unde e atestat încă din secolul al XVI-lea, la Franșois Rabelais, între alții, și era folosit cu sensurile: „banal, comun, familiar, neglijabil, puțin important". Nu este lipsit de interes pentru istoria limbii române amănuntul că, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în zona Năsăudului, s-au înființat, pentru populația locală, mai modestă, așa-numitele ''școli triviale ''(''Trivialschulen''), unde se preda în germană. E destul de evident că pe-atunci sensul lui ''trivial'' era foarte apropiat de cel din franceză: „comun, fără pretenții". Odată cu desființarea acestor școli, a dispărut atât termenul ''trivial,'' cât și sensul său originar. Peste aproximativ un secol, prin tinerii noștri care studiau la Paris, cuvântul a pătruns a doua oară în română, dobândind sensuri ușor diferite față de intermediarul francez, ca: „vulgar, licențios, obscen, indecent, scabros, periferic".

În cuvântul-bază ''trivialis,'' recunoaștem numeralul ''tres, tria'' „trei" și substantivul ''via ''„drum". ''Tres'' s-a dovedit a fi un element de compunere foarte productiv de-a lungul timpului: ''trident ='' furcă având ''trei dinți'' (lat. ''dens, ''ac. ''dentem'' = dinte), ''trimestru = trei luni ''(lat. ''mensis ='' lună), ''Tripoli = trei orașe/cetăți reunite'' (gr. ''πόλη'' = așezare, cetate, oraș), ''triumvirat = trei bărbați'' (lat. ''vir ='' bărbat)<ref name="ftn1"> Când vorbesc, oamenii uită sau pur și simplu neglijează originea cuvintelor. Vreau să spun că nu mai raportează termenul actual la etimonul lui. Filologii ar trebui să fie totuși mai atenți. Acum vreo 20 de ani, Facultatea de Litere din Timișoara avea în fruntea ei trei doamne profesoare care dețineau funcțiile de decan, prodecan și secretar științific. Un domn profesor de la filologie, întâlnindu-se cu mine pe coridor, îmi spune ''en toute innocence'': „m-am cam săturat de ''triumviratul'' ăsta de la decanat"...</ref>. Adaug alte câteva compuse a căror etimologie este atât de transparentă, încât nu mai necesită explicații: ''tricolor, trifoi, trilion, trilogie, trinitate, triunghi, tustrei...'' și ar mai fi o mulțime, pe care le găsiți ușor în orice dicționar<ref name="ftn2"> În MDA, am găsit peste 30 de termeni care pornesc de la numeralul ''trei,'' majoritatea neologisme. Un compus surprinzător, vechi în limbă, care se bucură de o oarecare frecvență în graiurile din Banat, este ''anțărț ='' acum doi ani împliniți. Recunoaștem aici sintagma latină ''anno tertio ='' în anul al treilea. Cum a ajuns ''tertio'' să semnifice în grai „doi” este de înțeles: fapta s-a petrecut ''acum doi ani împliniți,'' iar cel care vorbește constată acest lucru la începutul celui ''de-al treilea an.''</ref>.

Mai puțin productiv, pe ''via'' „drum, cale" îl găsim în compusul ''viaduct'' (''duco'', ''ductum ='' a trage, a duce) și în toponime ca ''Via Appia'' sau ''Via Pontica.'' Rare și învechite sunt în limba noastră ''viagiu ='' călătorie și ''viatic ='' provizii de ''drum'' (cf. it. ''viaggio'', provenit din sintagma curentă ''provvista per viaggiare''). Ne putem întreba acum legitim: ce legătură semantică poate fi între ''trei drumuri'' și... ''banalitate'' sau ''vulgaritate''? Teoretic aproape niciuna. și totuși, o punte se întrevede! Pe vremuri, locurile de popas — crâșma, birtul, spelunca, hanul sau cârciuma — se bucurau de excelent vad comercial tocmai pentru că acolo unde se întretaie două, trei sau mai multe drumuri se adună mai abitir mușteriii. Vorba cântecului:

Cine-a pus cârciuma-n drum

Ăla n-a fost om nebun.

În acele locuri, fără pretenții subțiri, se făceau și se desfăceau afaceri, se legau ori se destrămau prietenii, se chefuia, se tăifăsuia; acolo se pierdeau averi la jocuri de noroc, se puneau la cale jafuri, dar mai ales acolo se trăgea zdravăn la măsea, se vorbea pe șleau, se spuneau anecdote indecente, măscări, vorbe urâte, batjocuri, ocări. Locul era perceput, după caz: fie banal sau popular, fie indecent sau vulgar, adică, până la urmă... trivial.


CARREFOUR

Aflu că în apropiere de intersecția a patru drumuri importante din Arad s-a deschis cu mare fast un ''Carrefour.'' Mă întreb: oare câți dintre cei care îi vor fi trecut pragul s-au gândit că la originea acestui nume, de negăsit în dicționarele noastre, stă latinescul ''quadrifurcus,'' compus a cărui traducere ''mot-à-mot'' ar fi „furcă ''având patru'' (dinți, se înțelege)”? Atât numai că cei patru „dinți" ai furcii imaginare au alcătuit un ''pătrat ''(lat. ''quadratus'') și au făcut posibilă analogia cu întretăierea a patru (lat. ''quattor'') drumuri, ceea ce în latină e ''quadruvium.'' În interiorul ''careului'' (din fr. ''carré'', lat. ''quadratus'') care s-a format astfel, întreprinzătorii au găsit locul propice pentru a construi un... '''''carre'''''four.

Pe ''quattor'' îl mai recunoaștem în neologisme precum: ''cvartal, cartier, cuaternar, carieră'' (lat. ''quadrus lapis''<ref name="ftn3"> Din lat. ''lapis'', ''lapidis'' = piatră, decurg neologismele ''lapidar'' = concis (pe piatră scrii cu dificultate și atunci scrii „pe scurt”), ''a lapida'' = a ucide cu pietre, ''a delapida'' = a fura pietre (prețioase); în latina medievală ''lazulum'', ''lazuli'' desemna „albastrul cerului”<nowiki>; se </nowiki>înțelege acum de ce piatra scumpă de un albastru opac e cunoscută sub numele ''lapislazuli'' și se mai înțelege de ce naționala de fotbal a Italiei e... ''squadra azzurra''.</ref>'' ='' piatră cubică) etc.

P.S. Am scris astăzi despre 2, 3 și 4. Elanul cu care am pornit „la drum" m-a îmboldit să scriu și despre 5, dar mi-au răscolit memoria glorioasele versuri ale ''Epocii de aur'':

Un cântec nou

Țara străbate:

'''''Cinci'''nalu''-n patru

Ani și jumătate!

și mi-a trecut pofta de etimologii.

----
<references/>

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
1.026 de modificări

Meniu de navigare