Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/IV. e sau ie?”

Sari la navigare Sari la căutare
Linia 128: Linia 128:
Precizarea este necesară în opoziție cu variantele neliterare care au aici ''ie'', cu explicații diferite de la caz la caz. Varianta ''fierăstrău ''se explică prin etimologie populară, fiind apropiată în mod nejustificat de cuvîntul ''fier'', cu care n-are, de fapt, legătură (''ferăstrău'' e împrumutat din maghiară, iar ''fier'' e moștenit din latină). Varianta ''împielița'' se explică și ea prin apropiere de cuvîntul ''pieliță'' (diminutiv de la ''piele''); apropierea reface o legătură etimologică reală, dar neglijează amănuntul că numai în varianta ''peliță'' cuvîntul de bază a avut sensul „trup, făptură”, de la care s-a format verbul ''împelița'', îndepărtat de sensurile actuale ale lui ''pieliță'' („piele fină”, „membrană”, „strat subțire, pojghiță”). Variantele ''învierșuna'' și ''mieu'', justificate sau nu etimologic, au fost respinse de evoluția uzului majoritar, care a mers paralel cu substantivul de bază în cazul lui ''înverșuna'' (între ''vierșun'' și ''verșun'' predomină ''verșun'') și cu alte forme flexionare în cazul lui ''meu'' (f. sg. ''mea'' – pl. ''mele''). Pronunțarea ''mieu'', care se mai aude la unii actori în vîrstă, pare nu numai desuetă, ci și artificială; în nici un caz nu se pronunță ''mieu'' ceea ce se scrie ''meu''.  
Precizarea este necesară în opoziție cu variantele neliterare care au aici ''ie'', cu explicații diferite de la caz la caz. Varianta ''fierăstrău ''se explică prin etimologie populară, fiind apropiată în mod nejustificat de cuvîntul ''fier'', cu care n-are, de fapt, legătură (''ferăstrău'' e împrumutat din maghiară, iar ''fier'' e moștenit din latină). Varianta ''împielița'' se explică și ea prin apropiere de cuvîntul ''pieliță'' (diminutiv de la ''piele''); apropierea reface o legătură etimologică reală, dar neglijează amănuntul că numai în varianta ''peliță'' cuvîntul de bază a avut sensul „trup, făptură”, de la care s-a format verbul ''împelița'', îndepărtat de sensurile actuale ale lui ''pieliță'' („piele fină”, „membrană”, „strat subțire, pojghiță”). Variantele ''învierșuna'' și ''mieu'', justificate sau nu etimologic, au fost respinse de evoluția uzului majoritar, care a mers paralel cu substantivul de bază în cazul lui ''înverșuna'' (între ''vierșun'' și ''verșun'' predomină ''verșun'') și cu alte forme flexionare în cazul lui ''meu'' (f. sg. ''mea'' – pl. ''mele''). Pronunțarea ''mieu'', care se mai aude la unii actori în vîrstă, pare nu numai desuetă, ci și artificială; în nici un caz nu se pronunță ''mieu'' ceea ce se scrie ''meu''.  


Numele proprii românești se scriu în principiu în același fel ca și cuvintele comune cu care au legătură:


– toponime: ''Fierbinți'', ''Miercurea'', ''Piersica'', ''Pietrari'', ''Pietricica'', ''Pietrosu'', ''Viezuri'';


– antroponime: ''Fieraru'', ''Mielușel'', ''Pietreanu ''(cf. ''pietrean'' < ''Piatra''), ''Petrescu ''(< ''Petru'').


Toleranța față de dorința purtătorilor la antroponime explică variante ca ''Feraru'' și ''Fieraru'', ''Peptan'' și ''Pieptan'', ''Petreanu'' și ''Pietreanu'', ''Vesparu'' și ''Viesparu'', unele cu repercusiuni și în toponimie (de exemplu: ''Petreni'' și ''Pietreni'').


Variante și inconsecvențe se întîlnesc și în formele oficiale ale toponimelor: ''Petriș'' și ''Pietriș'', ''Petroșani'' și ''Pietroșani''; cînd nu sînt simple inadvertențe din indicatoare, ele se pot explica prin uzul regional diferit și prin tradiție.


Numele proprii românești se scriu în principiu în același fel ca și cuvintele comune cu care au legătură:
'''b'''. După diverse consoane (îndeosebi după [ḱ], [ǵ] – scrise ''ch'', ''gh'' –, [č], [ǧ] – scrise ''c'', ''g'' – și după [t]) se pune problema alegerii între scrierea – și pronunțarea – cu ''e'' sau ''ie'' (= [i-e]).


toponime: ''Fierbinți'', ''Miercurea'', ''Piersica'', ''Pietrari'', ''Pietricica'', ''Pietrosu'', ''Viezuri'';
În poziție finală neaccentuată variația se întîlnește mai ales la singularul unor substantive feminine comune împreună cu care se clasează și femininul adjectivului ''vechi'' , care se grupează în trei categorii din punctul de vedere al normelor limbii literare actuale:


antroponime: ''Fieraru'', ''Mielușel'', ''Pietreanu ''(cf. ''pietrean ''< ''Piatra''), ''Petrescu ''(< ''Petru'').
corectă este varianta în ''-ie'': ''așchie'', ''fachie'', ''rochie''; ''pîrghie'', ''stinghie'', ''unghie''; ''cuhnie'', ''vecernie''; ''urticarie''; ''pîrtie'', ''prăpastie'', ''răspîntie''; ''dajdie''; ''jirebie ''(nu ''așche'', ''roche'', ''cuhne'', ''pîrte'' etc.);


Toleranța față de dorința purtătorilor la antroponime explică variante ca ''Feraru ''și ''Fieraru'', ''Peptan ''și ''Pieptan'', ''Petreanu ''și ''Pietreanu'', ''Vesparu ''și ''Viesparu'', unele cu repercusiuni și în toponimie (de exemplu: ''Petreni ''și ''Pietreni'').
– corectă este varianta în ''-e'': ''buche'', ''pereche'', ''ridiche'', ''streche'', ''ureche''; ''leghe'', ''veghe'', ''zeghe''; ''elice'', ''falce'', ''lance'', ''pogace''; ''helge'', ''minge''; ''bute''; ''nădejde''; ''cobe'' (nu ''buchie'', ''ridichie'', ''elicie'', ''mingie'', ''nădejdie'' etc.); aici se încadrează și adj. ''veche'';


Variante și inconsecvențe se întîlnesc și în formele oficiale ale toponimelor: ''Petri''ș și ''Pietri''ș, ''Petroșani ''și ''Pietroșani''; cînd nu sînt simple inadvertențe din indicatoare, ele se pot explica prin uzul regional diferit și prin tradiție.
– sînt admise ambele variante: ''muchie'' și ''muche''.  


b. După diverse consoane (îndeosebi după [ë], [ĺ] – scrise ''ch'', ''gh '', [č], [ę] – scrise ''c'', ''g ''și după [t] ) se pune problema alegerii între scrierea – și pronunțarea – cu ''e ''sau ''ie ''(= [i-e]).
Bineînțeles, forma de singular adoptată determină tipul de flexiune: substantivele feminine cu singularul în ''-e'' au forma articulată în ''-ea'' (''ridichea'', ''mingea'', ''butea'') și pluralul în ''-i ''(''ridichi'', ''mingi'', ''buți''), iar cele cu singularul în ''-ie'' au forma articulată în ''-ia'' (''așchia'', ''rochia'', ''cuhnia'', ''pîrtia'') și pluralul în ''-ii'' (''așchii'', ''rochii'', ''cuhnii'', ''pîrtii''); de la ''muchie'' singularul articulat e ''muchia'' și pluralul ''muchii''(''le''), iar de la ''muche'' forma articulată de sg. e ''muchea'', iar cea de pl. ''muchi''(''le''). Vezi '''V 5''' și '''VIII 1'''.


În poziție finală neaccentuată variația se întîlnește mai ales la singularul unor substantive feminine comune – împreună cu care se clasează și femininul adjectivului ''vechi ''–, care se grupează în trei categorii din punctul de vedere al normelor limbii literare actuale:


– corectă este varianta în ''-ie'': ''așchie'', ''fachie'', ''rochie''; ''pîrghie'', ''stinghie'', ''unghie''; ''cuhnie'', ''vecernie''; ''urticarie''; ''pîrtie'', ''prăpastie'', ''răspîntie''; ''dajdie''; ''jirebie ''(nu ''așche'', ''roche'', ''cuhne'', ''pîrte ''etc.);


– corectă este varianta în ''-e'': ''buche'', ''pereche'', ''ridiche'', ''streche'', ''ureche''; ''leghe'', ''veghe'', ''zeghe''; ''elice'', ''falce'', ''lance'', ''pogace''; ''helge'', ''minge''; ''bute''; ''nădejde''; ''cobe ''(nu ''buchie'', ''ridichie'', ''elicie'', ''mingie'', ''nădejdie ''etc.); aici se încadrează și adj. ''veche'';


– sînt admise ambele variante: ''muchie ''și ''muche''.Bineînțeles, forma de singular adoptată determină tipul de flexiune: substantivele feminine cu singularul în ''-e ''au forma articulată în ''-ea ''(''ridichea'', ''mingea'', ''butea'') și pluralul în ''-i ''(''ridichi'', ''mingi'', ''buți''), iar cele cu singularul în ''-ie ''au forma articulată în ''-ia ''(''așchia'', ''rochia'', ''cuhnia'', ''pîrtia'') și pluralul în ''-ii ''(''așchii'', ''rochii'', ''cuhnii'', ''pîrtii''); de la ''muchie ''singularul articulat e ''muchia ''și pluralul ''muchii''(''le''), iar de la ''muche ''forma articulată de sg. e ''muchea'', iar cea de pl. ''muchi''(''le''). Vezi V 5 și VIII 1.




Lingviști
349 de modificări

Meniu de navigare