Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/V. ea sau ia (și: eai sau iai, eau sau iau)?”

Sari la navigare Sari la căutare
Linia 16: Linia 16:
Pentru alegerea între diftongul [ḙa] sau vocala [a] și hiatul [i-a] vezi '''5'''.
Pentru alegerea între diftongul [ḙa] sau vocala [a] și hiatul [i-a] vezi '''5'''.


Problema scrierii cu ''ea'' sau ''ia'' privește ultimele două situații, în care aceste secvențe grafice notează aceeași realitate fonetică (diftongul [ĭa], respectiv vocala [a]) sau realități fonetice foarte asemănătoare, greu de distins între ele (diftongii [ḙa] și [ĭa]).


Scrierea nu concordă totdeauna cu pronunțarea (nici măcar cu cea literară), aplicînd în parte principiul morfologic sau/și principiul etimologic. Regulile ortografice sînt diferite în funcție de literele/sunetele precedente. Ele stipulează de obicei ghidarea după alternanța cu ''e'', respectiv ''ie'', în flexiune și derivare, dar aproape în toate contextele fonetice există și cuvinte lipsite de alternanță, la care se aplică în mod convențional una dintre cele două scrieri. Pe de altă parte, alternanța este un reper numai pentru cine stăpînește pronunțarea literară, căci altminteri vorbitorii cu pronunțarea regională ''fearbă'', ''peatră'' au și ''e'' în formele alternante ''ferb'', ''petre''; acest reper este în orice caz inoperant, în alegerea scrierii corecte la început de cuvînt și după vocală, pentru vorbitorii care nu fac distincție între [e] și [ǐe] (vezi '''IV''').


'''1'''. La început de cuvînt, singurul diftong posibil dintre cei doi menționați este [ĭa]. El se scrie ''ia'' în toate cuvintele, cu unica excepție a pronumelui personal de persoana a 3-a singular feminin, care se scrie corect ''ea'', deși se pronunță tot [ĭa]. Se scrie deci corect ''ia'' în poziție inițială, atît atunci cînd există alternanță cu ''ie'': ''ia'' vb. (ind. prez. 3 sg. și imper. 2 sg. de la ''lua''; cf. ''iei''), ''iadă'' (pl. ''iede'', cf. m. ''iezi''), ''iapă'' (pl. ''iepe''), ''iarba'' (genitiv-dativ ''ierbi'', pl. ''ierburi''), ''iarnă'' (pl. ''ierni'', derivat ''ierna''), ''iasă'' (''iese'', ''ieși''), ''iatac'' (derivat ''ietăcel''), ''iau'' (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. de la ''lua''; cf. ''iei''), ''iazmă'' (pl. ''iezme''), cît și atunci cînd nu există alternanță: ''ia'' interj., ''iaca''/''iacă'', ''iacobin'', ''iactant'', ''iad'', ''iadeș'', ''iahnie'', ''iaht'', ''iama'', ''iamb'', ''ianuarie'', ''iar''/''iară'', ''iarăși'', ''iard'', ''iarmaroc'', ''iaroviza'', ''iască'', ''iasomie'', ''iatagan'', ''iată'', ''iaurt'', ''iavaș'', ''iaz'', ''iazigi''.


Scrierea deosebește astfel pronumele personal feminin de verbul omofon: ''ea ia''(pronunțate [ĭa ĭa]. Justificarea modului de scriere a pronumelui este de natură etimologică și morfologică: menținerea legăturii cu celelalte forme, scrise cu ''e-'' (pl. ''ele'', m. ''el'', ''ei''), ceea ce creează alternanța grafică ''e'' — ''ea''.


'''2'''. În interiorul cuvîntului, la începutul unei silabe care urmează după vocală, de asemenea, se pronunță numai diftongul [ĭa], dar scrierea lui diferă, în linii mari, după cum există sau nu alternanță cu ''e''.


Se scrie ''ea'' atunci cînd există alternanță cu ''e''. Cele mai multe cuvinte aflate în această situație sînt neologisme: ''aleea'' (''alee''), ''aloea'' (''aloe''), ''canoea'' (''canoe''), ''ideea'' (''idee''), ''melopeea'' (''melopee''); ''agreează'' (''agreez''), ''creează'' (''creez''), ''evaluează'' (''evaluez''), ''statuează'' (''statuez''); ''coreean'' (''coreeni'') etc.; sînt însă și cuvinte vechi la care se aplică această regulă: formele verbale ''aciuează'' (''aciuez'' < ''aciua''), ''deșeuează'' (''deșeuez'' < ''deșeua''), ''înșeuează'' (''înșeuez'' < ''înșeua'').








Problema scrierii cu ''ea'' sau ''ia'' privește ultimele două situații, în care aceste secvențe grafice notează aceeași realitate fonetică (diftongul [ía], respectiv vocala [a]) sau realități fonetice foarte asemănătoare, greu de distins între ele (diftongii [óa] și [ía]).


Scrierea nu concordă totdeauna cu pronunțarea (nici măcar cu cea literară), aplicînd în parte principiul morfologic sau/și principiul etimologic. Regulile ortografice sînt diferite în funcție de literele/sunetele precedente. Ele stipulează de obicei ghidarea după alternanța cu ''e'', respectiv ''ie'', în flexiune și derivare, dar aproape în toate contextele fonetice există și cuvinte lipsite de alternanță, la care se aplică în mod convențional una dintre cele două scrieri. Pe de altă parte, alternanța este un reper numai pentru cine stăpînește pronunțarea literară, căci altminteri vorbitorii cu pronunțarea regională ''fearb''ă, ''peatr''ă au și ''e ''în formele alternante ''ferb'', ''petre''; acest reper este în orice caz inoperant, în alegerea scrierii corecte la început de cuvînt și după vocală, pentru vorbitorii care nu fac distincție între [e] și [íe] (vezi IV).1. La început de cuvînt singurul diftong posibil dintre cei doi menționați este [ía]. El se scrie ''ia ''în toate cuvintele, cu unica excepție a pronumelui personal de persoana a 3-a singular feminin, care se scrie corect ''ea'', deși se pronunță tot [ía]. Se scrie deci corect ''ia ''în poziție inițială, atît atunci cînd există alternanță cu ''ie'': ''ia ''vb. (ind. prez. 3 sg. și imper. 2 sg. de la ''lua''; cf. ''iei''), ''iad''ă (pl. ''iede'', cf. m. ''iezi''), ''iap''ă (pl. ''iepe''), ''iarba ''(genitiv-dativ ''ierbi'', pl. ''ierburi''), ''iarn''ă (pl. ''ierni'', derivat ''ierna''), ''ias''ă (''iese'', ''ieși''), ''iatac ''(derivat ''ietăcel''), ''iau ''(ind. prez. 1 sg. și 3 pl. de la ''lua''; cf. ''iei''), ''iazm''ă (pl. ''iezme''), cît și atunci cînd nu există alternanță: ''ia ''interj., ''iaca''/''iac''ă, ''iacobin'', ''iactant'', ''iad'', ''iade''ș, ''iahnie'', ''iaht'', ''iama'', ''iamb'', ''ianuarie'', ''iar''/''iar''ă, ''iar''ăș''i'', ''iard'', ''iarmaroc'', ''iaroviza'', ''iasc''ă, ''iasomie'', ''iatagan'', ''iat''ă, ''iaurt'', ''iava''ș, ''iaz'', ''iazigi''.




Scrierea deosebește astfel pronumele personal feminin de verbul omofon: ''ea ia ''(pronunțate [ía ía]. Justificarea modului de scriere a pronumelui este de natură etimologică și morfologică: menținerea legăturii cu celelalte forme, scrise cu ''e- ''(pl. ''ele'', m. ''el'', ''ei''), ceea ce creează alternanța grafică ''e ''— ''ea''.




2. În interiorul cuvîntului, la începutul unei silabe care urmează după vocală, de asemenea, se pronunță numai diftongul [ía), dar scrierea lui diferă, în linii mari, după cum există sau nu alternanță cu ''e''.


Se scrie ''ea ''atunci cînd există alternanță cu ''e''. Cele mai multe cuvinte aflate în această situație sînt neologisme: ''aleea ''(''alee''), ''aloea ''(''aloe''), ''canoea ''(''canoe''), ''ideea ''(''idee''), ''melopeea ''(''melopee''); ''agreeaz''ă (''agreez''), ''creeaz''ă (''creez''), ''evalueaz''ă (''evaluez''), ''statueaz''ă (''statuez''); ''coreean ''(''coreeni'') etc.; sînt însă și cuvinte vechi la care se aplică această regulă: formele verbale ''aciueaz''ă (''aciuez ''< ''aciua''), ''deșeueaz''ă (''deșeuez ''< ''deșeua''), ''înșeueaz''ă (''înșeuez ''< ''înșeua'').


Se scrie ''ea ''și în pronumele demonstrative de feminin singular
Se scrie ''ea ''și în pronumele demonstrative de feminin singular
Lingviști
349 de modificări

Meniu de navigare