Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/XXX. Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd”

Sari la navigare Sari la căutare
(Pagină nouă: <center>'''Mioara Avram''' - ''Ortografie pentru toți'', 2002</center> == XXX. Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd == Cînd un cuvînt sau un grup de cuvinte cu cratim...)
 
Linia 1: Linia 1:
<center>'''Mioara Avram''' - ''Ortografie pentru toți'', 2002</center>
<center>'''Mioara Avram''' - ''Ortografie pentru toți'', 2002</center>


== XXX. Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd ==
== '''XXX.''' Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd ==
 
Cînd un cuvînt sau un grup de cuvinte cu cratimă între ele nu are loc să fie scris în întregime într-un rînd „despărțirea” sau scindarea lui — notată cu cratimă la sfîrșit de rînd — pentru trecerea restului în rîndul următor nu se face la întîmplare, ci după anumite reguli. Aceste reguli sînt de două feluri: fonetice (ținînd de pronunțare, anume reflectînd structura silabică) și morfologice (ținînd de structura formativă, de recunoașterea unităților semantice constitutive). Dintre ele, regulile fonetice au o sferă mai largă de aplicare, cuprinzînd toate situațiile, dar cu deosebiri în ce privește exclusivitatea și ponderea, pe cînd cele morfologice sînt limitate la grupurile de cuvinte și la unele cuvinte, fiind chiar la acestea doar preferate, nu obligatorii. Mai mult, o anumită regulă fonetică impune restricții celor morfologice, dovedindu-se astfel singura regulă generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rînd (vezi '''1'''), iar la cuvintele și grupurile mai lungi supuse regulilor morfologice regulile fonetice oferă posibilități de despărțire în plus.
 
Sfera mai largă de aplicare a regulilor fonetice face ca fenomenul grafic al despărțirii la capăt de rînd a cuvintelor și a grupurilor legate cu cratimă să fie confundat cu fenomenul fonetic al despărțirii lor în silabe, numit pe scurt ''silabație'', deși despărțirea după reguli morfologice poate să nu coincidă cu structura silabică. Pentru distingerea celor două feluri de despărțire termenului ''silabație'' i se adaugă uneori precizările ''fonetică'', respectiv ''morfologică''; deși improprii — primul prin tautologie, iar al doilea prin contradicția în adaos —, îmbinările menționate sînt folosite, din comoditate, pentru evitarea unor perifraze ca ''despărțirea cuvintelor (la capăt de rînd) după reguli fonetice/morfologice''.
 
La cuvintele primare (neformate de la altele) și la majoritatea derivatelor cu sufixe despărțirea la capăt de rînd se face într-un singur fel, după reguli fonetice. La cuvintele compuse și la derivatele cu prefixe, la cîteva derivate cu sufixe și la grupurile de cuvinte legate cu cratimă se pot aplica ambele feluri de reguli, fonetice și morfologice (uneori întîmplător coincidente); în scrierea corectă se preferă despărțirea morfologică, dar se tolerează și despărțirea fonetică.
 
'''l.''' Există o singură regulă generală și obligatorie a despărțirii la capăt de rînd a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte scrise cu cratimă. Această regulă, de natură fonetică, interzice ca despărțirea să se facă după sau înainte de un segment lipsit de o vocală propriu-zisă. Cum prezența unei vocale este condiția de existență a silabei, regula poate fi formulată și altfel: atît segmentul lăsat la sfîrșitul primului rînd, cît și cel trecut în rîndul următor trebuie să conțină cel puțin o silabă (adică o vocală sau un grup de sunete, cuprinzînd neapărat o — unică — vocală, pronunțate cu același efort expirator, cu o singură deschidere a gurii; sunetele însoțitoare ale vocalei sînt consoane sau/și semiconsoane/semivocale.
 
Pentru respectarea acestei reguli este necesar să se identifice corect valorile vocalice ale literelor cu mai multe valori, căci spre deosebire de ''a'', ''ă'' și ''î'', care notează totdeauna vocale, literele ''o'' și ''u'' notează atît vocale, cît și semivocale sau semiconsoane (vezi '''XVI'''), la fel ca ''e'' și ''i'', care au și valoarea de litere ajutătoare (de exemplu, în ''cea'', ''ciur'', ''nici'' sau ''cheamă'', ''chiar'', ''unchi''), iar ''i'' notează și un sunet nesilabic după consoanele finale (vezi '''VIII''').
 
De aceea cuvinte scrise — total sau parțial — la fel pot fi pronunțate diferit, cu structuri silabice diferite: ''albi'' adj. m. pl. [albĭ]) și ''albi'' vb. [albi], ''ochi'' s. [oḱ] și ''ochi'' vb. [oḱi], ''roi'' s. [roĭ] și ''roi'' vb. [roi], ''vier'' s. „porc necastrat” [vĭer] și „paznic de vie” [vier] etc.
 
Silaba poate avea între un sunet (vocală) și șapte sunete, care se notează cu un număr egal sau diferit de litere. Lungimea unui cuvînt — ca număr de sunete sau de litere — nu corespunde în mod necesar unui număr mare de silabe, acesta fiind dat exclusiv de numărul vocalelor din cuvînt. Cuvinte alcătuite din două litere pot fi bisilabice (dacă ambele litere au valoare de vocale: de exemplu, ''ie'' s., art. ''ia''), iar cuvinte de șapte litere — și șapte, șase sau cinci sunete — pot fi monosilabice (de exemplu, ''sfincși'', ''strîmbi'', ''strîmți'', ''strîngi'', ''șchiopi'', ''ștreang'', ''trunchi'', ''zbenghi'').
 
Cuvintele și grupurile monosilabice nu se despart la capăt de rînd, chiar dacă au lungimea ultimelor exemple.
 
În formele aceluiași cuvînt structura silabică poate varia în funcție de sunetele afixelor flexionare și de alternanțele fonetice. De exemplu: substantivele bisilabice ''car-te'', ''crean''-''gă'', ''nu-că'' au plurale monosilabice (''cărți'', ''crengi'', ''nuci''), la fel adjectivele ''dul-ce'', ''ma-re'' (pl. ''dulci'', ''mari''); silaba -''nic'' din substantivul ''bunic'' devine ''-ni-'' în forma articulată (''bu-ni-cul''), iar silaba ''bun'' din adjectivul masculin devine ''bu''- în forma articulată (''bu-nul'') și în forma de feminin ''bu-nă''.
 
Regula generală, care constă în interzicerea lăsării la sfîrșit de rînd sau la început de rînd a unui segment lipsit de o vocală propriu-zisă, deci neformînd silabă, este adesea încălcată, în special din cauza necunoașterii valorilor nevocalice ale lui ''i'' sub aspectul trecerii în rîndul următor a unui segment nesilabic: de exemplu, se desparte greșit ''cu-ib'', ''ful-gi'', ''strîm-bi'', ''șfi-chi'' (în loc de ''cuib'', ''fulgi'', ''strîmbi'', ''șfichi'').
 




Cînd un cuvînt sau un grup de cuvinte cu cratimă între ele nu are loc să fie scris în întregime într-un rînd „despărțirea” sau scindarea lui — notată cu cratimă la sfîrșit de rînd — pentru trecerea restului în rîndul următor nu se face la întîmplare, ci după anumite reguli. Aceste reguli sînt de două feluri: fonetice (ținînd de pronunțare, anume reflectînd structura silabică) și morfologice (ținînd de structura formativă, de recunoașterea unităților semantice constitutive). Dintre ele, regulile fonetice au o sferă mai largă de aplicare, cuprinzînd toate situațiile, dar cu deosebiri în ce privește exclusivitatea și ponderea, pe cînd cele morfologice sînt limitate la grupurile de cuvinte și la unele cuvinte, fiind chiar la acestea doar preferate, nu obligatorii. Mai mult, o anumită regulă fonetică impune restricții celor morfologice, dovedindu-se astfel singura regulă generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rînd (vezi 1), iar la cuvintele și grupurile mai lungi supuse regulilor morfologice regulile fonetice oferă posibilități de despărțire în plus.




Sfera mai largă de aplicare a regulilor fonetice face ca fenomenul grafic al despărțirii la capăt de rînd a cuvintelor și a grupurilor legatecu cratimă să fie confundat cu fenomenul fonetic al despărțirii lor în silabe, numit pe scurt ''silabație'', deși despărțirea după reguli mor- fologice poate să nu coincidă cu structura silabică. Pentru distingerea celor două feluri de despărțire termenului ''silabație'' i se adaugă uneori precizările ''fonetică'', respectiv ''morfologic''ă; deși improprii — primul prin tautologie, iar al doilea prin contradicția în adaos —, îmbinările menționate sînt folosite, din comoditate, pentru evitarea unor perifraze ca ''despărțirea cuvintelor ''(''la capăt de rînd'')'' dup''ă'' reguli fonetice/ morfologice''.




La cuvintele primare (neformate de la altele) și la majoritatea derivatelor cu sufixe despărțirea la capăt de rînd se face într-un singur fel, după reguli fonetice. La cuvintele compuse și la derivatele cu prefixe, la cîteva derivate cu sufixe și la grupurile de cuvinte legate cu cratimă se pot aplica ambele feluri de reguli, fonetice și morfologice (uneori întîmplător coincidente); în scrierea corectă se preferă despărțirea morfologică, dar se tolerează și despărțirea fonetică.


l. Există o singură regulă generală și obligatorie a despărțirii la capăt de rînd a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte scrise cu cratimă. Această regulă, de natură fonetică, interzice ca despărțirea să se facă după sau înainte de un segment lipsit de o vocală propriu-zisă. Cum prezența unei vocale este condiția de existență a silabei, regula poate fi formulată și altfel: atît segmentul lăsat la sfîrșitul primului rînd, cît și cel trecut în rîndul următor trebuie să conțină cel puțin o silabă (adică o vocală sau un grup de sunete, cuprinzînd neapărat o — unică — vocală, pronunțate cu același efort expirator, cu o singură deschidere a gurii; sunetele însoțitoare ale vocalei sînt consoane sau/și semiconsoane/semivocale.


Pentru respectarea acestei reguli este necesar să se identifice corect valorile vocalice ale literelor cu mai multe valori, căci spre deosebire de ''a'', ă și ''î'', care notează totdeauna vocale, literele ''o'' și ''u'' notează atît vocale, cît și semivocale sau semiconsoane (vezi XVI), la fel ca ''e'' și ''i'', care au și valoarea de litere ajutătoare (de exemplu, în ''cea'', ''ciur'', ''nici'' sau ''cheamă'', ''chiar'', ''unchi''), iar ''i'' notează și un sunet nesilabic după consoanele finale (vezi VIII).De aceea cuvinte scrise — total sau parțial — la fel pot fi pronunțate diferit, cu structuri silabice diferite: ''albi'' adj. m. pl. [albř]) și ''albi'' vb. [albi], ''ochi'' s. [ok'] și ''ochi'' vb. [ok'i], ''roi'' s. [roĭ] și ''roi'' vb. [roi], ''vier'' s. „porc necastrat” [vĭer] și „paznic de vie” [vier] etc.




Silaba poate avea între un sunet (vocală) și șapte sunete, care se notează cu un număr egal sau diferit de litere. Lungimea unui cuvînt — ca număr de sunete sau de litere — nu corespunde în mod necesar unui număr mare de silabe, acesta fiind dat exclusiv de numărul vocalelor din cuvînt. Cuvinte alcătuite din două litere pot fi bisilabice (dacă ambele litere au valoare de vocale: de exemplu, ''ie'' s., art. ''ia''), iar cuvinte de șapte litere — și șapte, șase sau cinci sunete — pot fi monosilabice (de exemplu, ''sfincși'', ''strîmbi'', ''strîmți'', ''strîngi'', ''șchiopi'', ''ștreang'', ''trunchi'', ''zbenghi'').


Cuvintele și grupurile monosilabice nu se despart la capăt de rînd, chiar dacă au lungimea ultimelor exemple.


În formele aceluiași cuvînt structura silabică poate varia în funcție de sunetele afixelor flexionare și de alternanțele fonetice. De exemplu: substantivele bisilabice ''car-te'', ''crean''-''gă'', ''nu-c''ă au plurale monosilabice (''cărți'', ''crengi'', ''nuci''), la fel adjectivele ''dul-ce'', ''ma-re'' (pl. ''dulci'', ''mari''); silaba -''nic'' din substantivul ''bunic'' devine ''-ni-'' în forma articulată (''bu-ni-cul''), iar silaba ''bun'' din adjectivul masculin devine ''bu''- în forma articulată (''bu-nul'') și în forma de feminin ''bu-n''ă.




Regula generală, care constă în interzicerea lăsării la sfîrșit de rînd sau la început de rînd a unui segment lipsit de o vocală propriu-zisă, deci neformînd silabă, este adesea încălcată, în special din cauza necunoașterii valorilor nevocalice ale lui ''i'' sub aspectul trecerii în rîndul următor a unui segment nesilabic: de exemplu, se desparte greșit ''cu-ib'', ''ful-gi'', ''strîm-bi'', ''șfi-chi'' (în loc de ''cuib'', ''fulgi'', ''strîmbi'', ''șfichi'').2. Celelalte reguli fonetice sînt obligatorii numai la cuvintele primare și la marea majoritate a celor derivate cu sufixe. Ele se pot aplica și la cuvintele compuse, la derivatele cu prefixe, la unele derivate cu sufixe și la grupurile de cuvinte legate cu cratimă, dar la toate acestea concurează regulile morfologice, față de care sînt doar tolerate, sau le completează prin soluții de despărțire în plus.
2. Celelalte reguli fonetice sînt obligatorii numai la cuvintele primare și la marea majoritate a celor derivate cu sufixe. Ele se pot aplica și la cuvintele compuse, la derivatele cu prefixe, la unele derivate cu sufixe și la grupurile de cuvinte legate cu cratimă, dar la toate acestea concurează regulile morfologice, față de care sînt doar tolerate, sau le completează prin soluții de despărțire în plus.


Regulile fonetice țin seama exclusiv de natura sunetelor care alcătuiesc o succesiune oarecare. Formularea lor se referă direct la sunetele între care se face despărțirea, în speță la ceea ce urmează imediat după vocală, neglijînd diversele variante posibile ale silabelor rezultate din categoriile de sunete însoțitoare ale sunetelor menționate pentru locul de delimitare.
Regulile fonetice țin seama exclusiv de natura sunetelor care alcătuiesc o succesiune oarecare. Formularea lor se referă direct la sunetele între care se face despărțirea, în speță la ceea ce urmează imediat după vocală, neglijînd diversele variante posibile ale silabelor rezultate din categoriile de sunete însoțitoare ale sunetelor menționate pentru locul de delimitare.
Lingviști
349 de modificări

Meniu de navigare