Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Alexandru Graur/Mi-ar *place”

În limba română, se ştie, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în ''-a, -are'' şi a patra, în ''-i, -ire''. [...]

Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, şi care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîştigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră  a fi productive.

Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua şi a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele ''a rîde'' şi ''a teme'', care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia şi s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb ''a cădea'' şi ''a scădea'', care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.

Iată şi o explicaţie a acestei confuzii: la unele moduri şi timpuri conjugarea a doua şi a treia au aceeaşi formă, de exemplu participiul de la ''a bate'' e ''bătut'', iar cel de la ''a vedea'' e ''văzut''; la fel cu perfectul simplu: ''văzui'' şi ''bătui'', cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou şi infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după ''a vedea'', se face ''a bătea'', iar după ''a bate'', se face ''a prevede''.

La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la  conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.

Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă.<ref>S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.</ref>

Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.

''A apare'' este astăzi aproape general şi nu rareori citim ''va apare'', deşi verbul acesta este derivat cu prefixul ''ad-'' de la ''pareo'', care a dat în limba română pe ''a părea''; ''a pare'' se aude mai rar (''mi-ar pare bine''), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung ''părere''. Nimeni n-ar spune ''a vede'', dar mulţi spun ''a prevede'' şi chiar ''prevédere'', accentuat pe ''ve''.

Iată acum şi un caz de confuzie între conjugările a treia şi a patra: prin analogie cu ''a şti'', s-a ajuns şi la ''a scri'' (''scrim, scriţi''), căci se zice ''ştiu'' şi ''scriu'', dar cine va îndrăzni să zică ''scrire'' în loc de ''scriere''?

Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină şi au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanţă are că se fac şi astăzi confuzii şi de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepţii de la reguli şi complică morfologia noastră, care şi aşa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în ''-e'', dar cu infinitivul lung în ''-ére'' (''a pare'', dar ''părere''), sau infinitivul scurt în ''-i'', dar cu cel lung în ''-ere'' (''a scri'', dar ''scriere'').

Complicaţiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariţia parţială a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai complicaţiei lor. Cum vreţi ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' şi participiul ''supt'' să facă prozeliţi? În cazul cel mai bun, admiţînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproşa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranţă.