Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu”

Text apărut în ''Caietele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Nr. 1 (3) / 2008''

</blockquote>

Intrarea lui Lazăr Șăineanu (1859-l934) pe scena culturală românească nu prevestea nicicum șirul de umilințe pe care avea să le îndure de la un moment dat, soldat cu tristul deznodământ al expatrierii sale la începutul secolului XX. Dimpotrivă. Atât convingerile și aspirațiile care-l animau cât și împrejurările păreau, atunci, în prima parte a anilor 1880, să se întâlnească în chip fericit. Altfel spus, între ceea ce voia tânărul Șăineanu să facă și societatea în care urma să-și împlinească visul părea să fie deplină compatibilitate.

V. A. Urechiă – cel pe care M. Eminescu îl numise demult, nu fără temei, „Pseudo-Ureche”<ref name="ftn14">De ce „Pseudo-Ureche”? Pentru că – ne lămurește manuscrisul eminescian nr. 2264 – Urechiă era un falsificator (de nume, de istorii, de idei) – v. M. Eminescu, ''Opere,'' vol. X, Publicistica de la ''Timpul'' din perioada 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 (București, Editura Academiei RSR, 1989), p. 423. Și în articolele sale M. Eminescu îl atacase violent pe liberalul V. A. Urechiă: .Autori cari nu știu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare [...], iată banda ocultă care guvernează azi România" (v. M. Eminescu, „Ca la noi la nimenea”. ''Timpul'' 12 septembrie 1978, apud M. Eminescu, op. cit., p. 110). în același număr din ziarul conservator, M. Eminescu mai publică un articol în care deplânge practica academicienilor români de a-și da lor înșiși premii, înfierând „instinctele renumitului Pseudo-Ureche, de ex., care anume cu scopul de câștiga cei 4000 de franci [premiul Năsturel – GV] a și început anul acesta publicarea operelor sale ''spurif'' (v. M. Eminescu, „Cu ocazia premiului academic...”, ''Timpul,'' 12 septembrie 1978; apud M. Eminescu, op. cit., p. 112).</ref>, pe care mai târziu I. Iordan îl va califica „un ignorant și un farsor în disciplinele științifice pe care pretindea că le cultivă”<ref name="ftn15">Iorgu Iordan, „Lazăr Șăineanu”, ''Viața Romînească,'' anul XXVI, nr. 10-l2, iunie 1934, pp. 46.</ref>, iar Z. Ornea îl va numi „un dictator al culturii și învățământului timp de câteva bune decenii”<ref name="ftn16">Z. Ornea, ''Medalioane de istorie literară (1999-2001),'' Ediție îngrijită de Tiberiu Avramescu (București, Editura Hasefer, 2004), p. 40.</ref> – declanșase războiul împotriva tânărului și eminentului savant de origine evreiască și repurta prima sa victorie.

Era limpede că Lazăr Șăineanu avea nevoie de cetățenia română pentru a-și putea exercita profesiunea de filolog în sistemul universitar. Cum demult își asumase îndemnul lui Moses Mendelssohn, cum se convertise chiar la „românismul” lui Hasdeu, aspirația la împământenire era cât se poate de naturală. Mai mult, în cazul lui L. Șăineanu, e vizibilă și o timpurie dispoziție asimilistă (v. românizarea numelui), care, în cele din urmă, va ajunge - cum vom vedea - până la a se converti la ortodoxia creștină. în consecință, făcuse o primă cerere de împământenire de îndată ce absolvise Facultatea de Litere, în 1887, dar, plecând la studii în străinătate, aceasta se pierduse la Ministerul Justiției. Pe de altă parte, nici Șăineanu nu voia să pară grăbit; altfel spus, prefera să se întoarcă mai întâi în țară cu o probă grea în favoarea cererii sale, adică cu titlurile sale științifice în domeniul filologiei române, menite să arate singure că cetățenia dorită era binemeritată.

Iată de ce o ia de la capăt, înaintând o nouă cerere de naturalizare în toamna anului 1889, de data aceasta cu speranța că toate argumentele sunt de partea sa. Titlurile științifice obținute în țară și în străinătate, precum și lucrările pe care le publicase – mai ales, ''Semasiologia''... și ''Les Jours d’Emprunt''... elogios întâmpinate, cum am văzut – păreau să atârne greu în favoarea încetățenirii sale. Căci avea nevoie nu numai de susținerea consistentă a celor două corpuri legiuitoare (cererea sa, asemenea oricăreia alta de această natură, trebuia să aibă la Senat cel puțin 2/3 din voturi, iar la Cameră – cel puțin majoritatea absolută), dar și de aprobarea dispensei de stagiu; lucrările pe care le publicase între timp îl plasau în mod evident în categoria „talentelor”, pe care noul articol 7 din Constituție le scutea de cei zece ani de așteptare<ref name="ftn17">Art. 7 din Constituție, modificat în 1879 sub presiune internațională, prevedea ca, după cererea individuală de naturalizare adresată guvernului, petiționarul să aștepte zece ani, timp în care trebuia să locuiască în țară; de acest stagiu de așteptare – preciza legea fundamentală mai departe – puteau ii scutiți cei ce au adus în țară industrii, invenții, talente și cei născuți și crescuți în România. Pentru detalii, v. Gh. Mârzescu, ''Raportul din 23 iuniu a(l) Comisiunii ''de ''inițiativă parlamentară în chestiunea israelită'' (București, Tipografia Curții, 1879).</ref>.Primele semne de ostilitate îl fac însă pe L. Șăineanu să nu preseze. Acesta fusese și sfatul pe care i-l dăduse Kretzulescu, președintele Senatului, în 1890, când cererea sa ajunsese la acest corp legiuitor, după cum mărturisește cel în cauză în ''O carieră filologică.'' Cu toate paciența pe care și-a impus-o, o surpriză neplăcută îl aștepta: raportul Comisiei de indigenat înaintat Senatului era negativ în privința acordării dispensei de stagiu, sub motivația că titlurile științifice ale aspirantului la împământenire n-ar justifica încadrarea în categoria „talentelor”; în plus, se susținea în acest raport, petiționarul n-ar fi probat că părinții săi erau născuți în țară. Era o decizie cu atât mai șocantă cu cât ea era neobișnuită în asemenea situații.

Lucrurile păreau să intre, în sfârșit, pe făgașul dreptății. Dar cererea trebuia să ajungă înapoi la Senat, unde să fie din nou dezbătută și supusă votării. Exista speranța ca, de data aceasta, cererea de împământenire a lui L. Șăineanu, având aprobarea Camerei, să obțină un vot favorabil și din partea senatorilor. L. Șăineanu știa însă că nu va fi ușor și de aceea, prudent, a încercat – prin binevoitori influenți – să pregătească pe cât posibil o opinie favorabilă solicitării sale, așa cum procedase și în Cameră. Cei care-l apreciau i-au sărit în ajutor. Al. Odobescu l-a însoțit pe L. Șăineanu la o întrevedere cu Gr. Cantacuzino, președintele Senatului, ocazie cu care a pledat cu toată convingerea și insistența pentru o soluție favorabilă. Alexandru Lahovary i-a promis de asemenea sprijinul. Hasdeu, pe de altă parte, i-a trimis o scrisoare mitropolitului Ghenadie, președintele comisiei de indigenat, prin care-l recomanda călduros pe L. Șăineanu pentru încetățenire. Urmarea acestui lobby a fost una fericită: comisia de indigenat i-a aprobat cererea lui L. Șăineanu cu unanimitate de voturi în ședința din 10 decembrie 1893.

Votul din Senat l-a rănit profund pe L. Șăineanu. Și, ca și cum nu ar fi fost destul, ministrul Instrucțiunii Publice din acea vreme, nimeni altul decât Spiru Haret, îi va desființa și cursul superior de liceu pe care Șăineanu îl ținea de câțiva ani. Rămânând fără mijloace de trai (salariul de la școală era singurul lui venit), L. Șăineanu părăsește România pentru câțiva ani. La Paris și la Berlin, s-a dedat studiului și muncii în domeniul lingvisticii române, extrăgându-se astfel fizic și simbolic – după o rețetă pe care o mai folosise – dintr-o realitate devenită tot mai ostilă.

În 1896, în străinătate fiind, L. Șăineanu a definitivat și a publicat volumul ''Studii folclorice,'' unde este reprodus și studiul „Jidovii sau tătarii sau uriașii”, vrând astfel să dea și o replică simbolică acelora care, prin răstălmăcirea acestei lucrări, îi blocaseră împământenirea. în același an, lui L. Șăineanu i-a mai apărut o lucrare, ''Dicționar Universal al Limbei Române, ''care avea să facă o carieră specială în cultura română; va fi multă vreme de aici înainte singurul instrument de acest fel și, în consecință, va avea parte de nenumărate reeditări. ''Dicționarul Universal'' era prima tentativă de definire a lexicului român, conținând aproximativ 30.000 de termeni și 80.000 de definiții. îndată după apariția sa, dicționarul a fost în general bine primit de opinia literară din țară. Printre primii care l-au elogiat a fost I.L. Caragiale, care-l găsea deopotrivă savant și accesibil<ref name="ftn50">I.L. Caragiale, „Un dicționar român”, ''Epoca literară,'' 24 iunie 1896. V. și I.L. Caragiale, ''Opere,'' voi. III. Publicistică. Ediție îngrijită de Stancu Ilin șl Constantin Hârlav. Prefață de Eugen Simion (București, Ed. Univers enciclopedic, 2001), pp. 592-594.</ref>. Cuvinte bune despre acest lexicograf au avut și alții, ca, de pildă, A. Șuluț-Cărpenișanu<ref name="ftn51">''Tribuna,'' Sibiu, august 1896.</ref>, D. Stoicănescu<ref name="ftn52">''Convorbiri didactice,'' București, octombrie 1896.</ref> sau Jan Urban Jamik<ref name="ftn53">V. Lazăr Șăineanu, „În jurul unui dicționar...", ''Noua Revistă Română,'' nr. 28, 15 februarie 1901, voi. 3, p. 170.</ref>, reputatul specialist în limbi romanice de la Universitatea din Praga.

„În felul acesta – notează L. Șăineanu în autobiografia sa – am ieșit pentru totdeauna din cercul vicios, în care intrasem de 12 ani...”<ref name="ftn105">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 48.</ref>

Votul Camerei a dat deplina satisfacție antisemiților. Un cotidian din epocă, ''România, ''consemnează cu consternare modul în care un alt ziar, ''Apărarea Națională,'' care-și făcuse demult – cum am văzut – o cauză din respingerea încetățenirii lui L. Șăineanu, a salutat prompt și cu nemărginit entuziasm „patriotic” ceea ce se-ntâmplase în Cameră:

Oarece consolare a avut de la varianta franceză a autobiografiei sale, L. Șăineanu primind scrisori de solidarizare din partea unor savanți occidentali precum Gas ton Paris, Georges Brandes, M. Vilmotte, K. Nyrop, Lombroso ș.a.; mediatic, însă, nici în Franța nu se înregistrează vreun ecou notabil stârnit de mărturia sa autobiografică.Țara care-l primea, și în slujba căreia se va pune cu toată devoțiunea și cu o putere de muncă titanică, dar și cu o capacitate creatoare deloc comună, se dovedea mai prietenoasă decât țara sa natală, dar, la rigoare, nici ea foarte generoasă. Lazare Sainean, cum va semna autorul ''Influenței orientale...'' după ce se va stabili la Paris, n-a mai avut parte de tratamentul antisemit de la București, dar nici de răsplata care i s-ar fi cuvenit pentru prodigioasa sa operă în limba franceză<ref name="ftn159">Opera franceză a lui Lazare Sainean este impresionantă deopotrivă prin cantitate și calitate. Prima sa lucrare importantă, ''La creation metaphorique en frangais et en roman. Images tirees du monde des animaux domestiques'' (2 voi., Halle a.d.S.. M. Niemeyer, 1905, 1907), aduce o contribuție critică astăzi unanim acceptată în lingvistică: aceea a înlăturării din tehnicile acestei discipline a reconstrucției imaginare a etimonului latin, tehnică până atunci larg utilizată de lexicografia romanică (multe dicționare italienești, spaniole, franțuzești etc. servindu-se de ea ca și cum ar fi fost legitimă). Sunt apoi studiile dedicate argoului și vorbirii populare – între care merită amintite: ''L’Argot ancien'' (1907), ''Les Sources de l'Argot ancien'' (1912), ''L’argot des tranchees'' (1915), ''Le Langage parisien'' (1920), acesta din urmă poate cel mai important, primind de altfel o valoroasă distincție științifică (premiul Volney în 1920) – care i-au adus o largă recunoaștere științifică ce dăinuie până astăzi, noutatea lor constând in perspectiva sociologică / sociolingvistică adoptată (argoul fiind studiat pe categorii sociale – soldați, marinari, muncitori etc. „inventând” acest mijloc de comunicare din rațiuni sociologice de expresivitate). Merită de asemenea amintită lucrarea sa în două volume ''La Langue de Rabelais'' (1920,1923), care marchează o nouă treaptă de analiză a francezei vemaculare. O prezentare oricât de sumară nu poate să ignore cele trei volume, totalizând mai bine de 1500 de pagini, care formează opera sa franceză cea mai ambițioasă: ''Les Sources indigenes de l’Etymologie frangaise'' (1925-1930). Opera franceză a lui Lazare Sainean s-a bucurat de aprecieri elogioase din partea unor somități științifice ale epocii precum Gerhard Rohlfs, Leon Spitzer, E. Durkheim, G. Tarde Ș-a.</ref>, și astăzi de referință în lumea filologilor<ref name="ftn160">Un exemplu: Natalie Zemon Davis, „Beyond Babei”, în Natalie Zemon Davis, Timothy Hampton, ''Rabelais and His Critics'' (The Regents of the University of California and the Doreen B. Townsend Center for the Humanities, 1998). De asemenea, lucrări ale lui Lazare Sainean sunt astăzi reeditate (de. ex. ''L'argot des tranchăes'' a fost retipărită în Franța în 2006). Niciun cercetător de azi al argoului nu poate să facă abstracție de contribuția de pionierat a lui Lazare Sainean în acest domeniu: aceeași întâietate îi este astăzi larg recunoscută și în studiile rabelaisiene.</ref>. E suficient, poate, de arătat că, în ciuda unor promisiuni și iluzii, Lazare Sainean nu și-a găsit o catedră universitară – aspirație veche și legitimă – nici în orașul-lumină în care-și găsise azil.

După 1901, în țara pe care o părăsise, uitarea pare să fie însă pentru mai bine de trei decenii tratamentul de care are parte L. Șăineanu. Desigur, în deceniile care au urmat, răzleț, unii își mai aduc când și când aminte de autorul ''Dicționarului Universal,'' fie și numai pentru că această operă – atât de violent contestată, cum am văzut, la prima sa apariție – va cunoaște în acest interval numeroase reeditări (până la moartea autorului, în 1934, ''Dicționarul Universal ''cunoscuse șapte ediții), prilej de a-și exprima regretul că, din pricina unui parlament obtuz, lingvistica românească a suferit o pierdere irecuperabilă. O asemenea poziție au adoptat, de pildă, B. P. Hasdeu<ref name="ftn161">B.P. Hasdeu, „Ce fel de antisemiți sunt românii?”. ''Cronica,'' 3 noiembrie 1902. V. și B. P. Hasdeu, ''Publicistică politică. 1869-1902, ''voi. 2. Ediție critică, note și comentarii de I. Oprișan (București, Editura SAECULUM I.O., 2001), pp. 388-391.</ref>,

----

<references/>