Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu”

în vara anului următor, după ce predase timp de un an latina la cursul inferior (gimnaziu) al unui liceu bucureștean, perioadă în care a publicat mai multe manuale destinate școlii, tânărul savant s-a văzut numit profesor suplinitor, pentru anul școlar următor, la catedra de limba și literatura română la cursul superior de la liceul „Gh. Lazăr”. Ordinul de numire, care era un fel de avansare, era datat 29 mai 1890. După vreo săptămână, o adresă emisă de Ministerul Instrucțiunii Publice îi aducea la cunoștință că era transferat, începând cu anul universitar următor, la Universitatea din București, la o catedră nou creată, de istorie și literatură română, în baza meritelor sale, a lucrărilor și titlurilor științifice pe care le avea. Nici nu apucase să intre în rolul de profesor suplinitor la cursul superior de la liceul la care fusese numit, când, iată, o altă schimbare, încă și mai reconfortantă, îl viza pe tânărul filolog. Chiar dacă înapoia ei stătea o conjunctură destul de bizantină (pe postul de la liceul „Lazăr” trebuia pus un favorit al zilei, V. D. Păun, fost perceptor al Prințului Ferdinand), criteriile meritocratice păreau, încă o dată, să fie singurele care acționau în cazul mutării lui L. Șăineanu. Și, într-un fel, până la un punct, chiar așa era. „Consiliul permanent al Instrucțiunii Publice”, care hotărâse să-i acorde această catedră, și din care făceau parte Hasdeu și Odobescu, neîndoielnic că avusese în vedere competența lui L. Șăineanu, ca și ministrul C.C. Arion care emisese ordinul de numire. Ceea ce-i spusese Dim. Sturdza părea deci să se confirme din nou. Nu era însă decât o iluzie. Căci mutarea lui L. Șăineanu la această catedră, chiar dacă nu el o solicitase, dar care în mod firesc i se potrivea și îi convenea, a constituit îndată o pricină de scandal public care arăta limpede limita acceptării sale în sistemul universitar. Transferul a declanșat proteste de proporții, în care au fost antrenați nu numai universitari, dar și studenți, care au recurs imediat la greve. Mai mult, unele ziare (precum ''Voința Națională)'' au început să vocifereze împotriva numirii lui L. Șăineanu ca profesor la universitate. Opinia publică s-a inflamat brusc la aflarea acestei vești. Profesori de liceu, precum cei de la liceul din Ploiești, unde învățase chiar L. Șăineanu, în loc să se bucure de reușita unui fost elev de-al lor, s-au arătat puternic contrariați și scandalizați, clamând cu mult zgomot – într-o scrisoare publicată în noiembrie 1890 – îngrijorarea că educația tineretului era încredințată cuiva dinafara etniei române: