Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu”

Sari la navigare Sari la căutare

Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu (vedeți sursă)

Versiunea de la data 27 mai 2025 09:18

1 octet adăugat ,  27 mai
m
fără descrierea modificării
m
m
Linia 63: Linia 63:
Competența celui în cauză nu era câtuși de puțin luată în calcul, ci doar caracterul lui „străin”. Foștii săi profesori știau, desigur, că L. Șăineanu se născuse în țară, ca și părinții și strămoșii săi, că fostul lor elev se pusese în slujba țării prin ceea ce scrisese. Cu toate acestea, el rămânea un „străin” doar pentru diferența confesională care-l caracteriza.
Competența celui în cauză nu era câtuși de puțin luată în calcul, ci doar caracterul lui „străin”. Foștii săi profesori știau, desigur, că L. Șăineanu se născuse în țară, ca și părinții și strămoșii săi, că fostul lor elev se pusese în slujba țării prin ceea ce scrisese. Cu toate acestea, el rămânea un „străin” doar pentru diferența confesională care-l caracteriza.


Cel care a orchestrat toate aceste proteste a fost nimeni altul decât V. A. Urechiă, cel care în urmă cu câțiva ani îi propusese tânărului filolog colaborarea la ediția operelor complete ale lui Miron Costin. De ce, acum, se întorsese împotriva celui pe care-l apreciase? Explicația e simplă: V. A. Urechiă, cumulard și bugetivor (a deținut, adesea simultan, o mulțime de demnități: profesor la Universitate, academician, senator, ministru al Instrucțiunii Publice, președinte al Ligii Culturale, vicepreședinte al Ateneului Român etc.), voia să-și păstreze pentru sine totul, inclusiv ceea ce-i fusese oferit lui L. Șăineanu. De altfel, chiar el, V. A. Urechiă, concepuse noua catedră universitară; era destul de eterogenă, pentru că reunea două domenii distincte, istoria și literatura româna; cum însă era formată din două posturi, cineva trebuia să predea cele două domenii până în epoca lui Mihai Viteazul, altcineva – și acesta era chiar V. A. Urechiă – urmând să predea istoria și literatura română din epoca următoare. V. A. Urechiă le voia însă pe amândouă pentru sine. „Consiliul permanent al Instrucțiunii Publice” a socotit însă că pentru epoca de dinainte de Mihai Viteazul potrivit ar fi fost L. Șăineanu, care, la rândul său, se credea capabil să și-o asume, deși îi vedea artificialitatea. Numirea lui L. Șăineanu la această catedră trebuie să-l fi nemulțumit puternic pe cel care o crease, pentru că nu în acest scop o imaginase el. în consecință, a făcut totul pentru a submina numirea lui L. Șăineanu. în cele din urmă, mobilizat de V.A. Urechiă, corpul profesoral a cerut ministrului revocarea lui L. Șăineanu din noua funcție didactică, pe motivul că nu era încă împământenit, ignorând că-l suplinea de un an pe Hasdeu la catedra de filologie, perioadă în care această obiecție nu-i fusese adusă. Gratuit, pare-se, putea profesa de la catedră, dar nu plătit de la bugetul statului român. în fața acestor proteste, unele mai vehemente decât altele, L. Șăineanu a trebuit să-și dea demisia. Pe 15 noiembrie 1890, T. Maiorescu, care era atunci ministru, i-a acceptat-o. Și cum, între timp, postul de profesor suplinitor la cursul superior de la liceul „Lazăr” îi fusese dat lui V.D. Păun, Lazăr Șăineanu s-a trezit deodată rămas fără mijloace de trai.
Cel care a orchestrat toate aceste proteste a fost nimeni altul decât V. A. Urechiă, cel care în urmă cu câțiva ani îi propusese tânărului filolog colaborarea la ediția operelor complete ale lui Miron Costin. De ce, acum, se întorsese împotriva celui pe care-l apreciase? Explicația e simplă: V. A. Urechiă, cumulard și bugetivor (a deținut, adesea simultan, o mulțime de demnități: profesor la Universitate, academician, senator, ministru al Instrucțiunii Publice, președinte al Ligii Culturale, vicepreședinte al Ateneului Român etc.), voia să-și păstreze pentru sine totul, inclusiv ceea ce-i fusese oferit lui L. Șăineanu. De altfel, chiar el, V. A. Urechiă, concepuse noua catedră universitară; era destul de eterogenă, pentru că reunea două domenii distincte, istoria și literatura româna; cum însă era formată din două posturi, cineva trebuia să predea cele două domenii până în epoca lui Mihai Viteazul, altcineva – și acesta era chiar V. A. Urechiă – urmând să predea istoria și literatura română din epoca următoare. V. A. Urechiă le voia însă pe amândouă pentru sine. „Consiliul permanent al Instrucțiunii Publice” a socotit însă că pentru epoca de dinainte de Mihai Viteazul potrivit ar fi fost L. Șăineanu, care, la rândul său, se credea capabil să și-o asume, deși îi vedea artificialitatea. Numirea lui L. Șăineanu la această catedră trebuie să-l fi nemulțumit puternic pe cel care o crease, pentru că nu în acest scop o imaginase el. În consecință, a făcut totul pentru a submina numirea lui L. Șăineanu. în cele din urmă, mobilizat de V.A. Urechiă, corpul profesoral a cerut ministrului revocarea lui L. Șăineanu din noua funcție didactică, pe motivul că nu era încă împământenit, ignorând că-l suplinea de un an pe Hasdeu la catedra de filologie, perioadă în care această obiecție nu-i fusese adusă. Gratuit, pare-se, putea profesa de la catedră, dar nu plătit de la bugetul statului român. În fața acestor proteste, unele mai vehemente decât altele, L. Șăineanu a trebuit să-și dea demisia. Pe 15 noiembrie 1890, T. Maiorescu, care era atunci ministru, i-a acceptat-o. Și cum, între timp, postul de profesor suplinitor la cursul superior de la liceul „Lazăr” îi fusese dat lui V.D. Păun, Lazăr Șăineanu s-a trezit deodată rămas fără mijloace de trai.


V. A. Urechiă – cel pe care M. Eminescu îl numise demult, nu fără temei, „Pseudo-Ureche”<ref name="ftn14">De ce „Pseudo-Ureche”? Pentru că – ne lămurește manuscrisul eminescian nr. 2264 – Urechiă era un falsificator (de nume, de istorii, de idei) – v. M. Eminescu, ''Opere,'' vol. X, Publicistica de la ''Timpul'' din perioada 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 (București, Editura Academiei RSR, 1989), p. 423. Și în articolele sale M. Eminescu îl atacase violent pe liberalul V. A. Urechiă: .Autori cari nu știu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare [...], iată banda ocultă care guvernează azi România" (v. M. Eminescu, „Ca la noi la nimenea”. ''Timpul'' 12 septembrie 1978, apud M. Eminescu, op. cit., p. 110). în același număr din ziarul conservator, M. Eminescu mai publică un articol în care deplânge practica academicienilor români de a-și da lor înșiși premii, înfierând „instinctele renumitului Pseudo-Ureche, de ex., care anume cu scopul de câștiga cei 4000 de franci [premiul Năsturel – GV] a și început anul acesta publicarea operelor sale ''spurif'' (v. M. Eminescu, „Cu ocazia premiului academic...”, ''Timpul,'' 12 septembrie 1978; apud M. Eminescu, op. cit., p. 112).</ref>, pe care mai târziu I. Iordan îl va califica „un ignorant și un farsor în disciplinele științifice pe care pretindea că le cultivă”<ref name="ftn15">Iorgu Iordan, „Lazăr Șăineanu”, ''Viața Romînească,'' anul XXVI, nr. 10-l2, iunie 1934, pp. 46.</ref>, iar Z. Ornea îl va numi „un dictator al culturii și învățământului timp de câteva bune decenii”<ref name="ftn16">Z. Ornea, ''Medalioane de istorie literară (1999-2001),'' Ediție îngrijită de Tiberiu Avramescu (București, Editura Hasefer, 2004), p. 40.</ref> – declanșase războiul împotriva tânărului și eminentului savant de origine evreiască și repurta prima sa victorie.
V. A. Urechiă – cel pe care M. Eminescu îl numise demult, nu fără temei, „Pseudo-Ureche”<ref name="ftn14">De ce „Pseudo-Ureche”? Pentru că – ne lămurește manuscrisul eminescian nr. 2264 – Urechiă era un falsificator (de nume, de istorii, de idei) – v. M. Eminescu, ''Opere,'' vol. X, Publicistica de la ''Timpul'' din perioada 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 (București, Editura Academiei RSR, 1989), p. 423. Și în articolele sale M. Eminescu îl atacase violent pe liberalul V. A. Urechiă: .Autori cari nu știu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare [...], iată banda ocultă care guvernează azi România" (v. M. Eminescu, „Ca la noi la nimenea”. ''Timpul'' 12 septembrie 1978, apud M. Eminescu, op. cit., p. 110). în același număr din ziarul conservator, M. Eminescu mai publică un articol în care deplânge practica academicienilor români de a-și da lor înșiși premii, înfierând „instinctele renumitului Pseudo-Ureche, de ex., care anume cu scopul de câștiga cei 4000 de franci [premiul Năsturel – GV] a și început anul acesta publicarea operelor sale ''spurif'' (v. M. Eminescu, „Cu ocazia premiului academic...”, ''Timpul,'' 12 septembrie 1978; apud M. Eminescu, op. cit., p. 112).</ref>, pe care mai târziu I. Iordan îl va califica „un ignorant și un farsor în disciplinele științifice pe care pretindea că le cultivă”<ref name="ftn15">Iorgu Iordan, „Lazăr Șăineanu”, ''Viața Romînească,'' anul XXVI, nr. 10-l2, iunie 1934, pp. 46.</ref>, iar Z. Ornea îl va numi „un dictator al culturii și învățământului timp de câteva bune decenii”<ref name="ftn16">Z. Ornea, ''Medalioane de istorie literară (1999-2001),'' Ediție îngrijită de Tiberiu Avramescu (București, Editura Hasefer, 2004), p. 40.</ref> – declanșase războiul împotriva tânărului și eminentului savant de origine evreiască și repurta prima sa victorie.


= II.Drama încetățenirii (în trei acte) =
= II. Drama încetățenirii (în trei acte) =


Era limpede că Lazăr Șăineanu avea nevoie de cetățenia română pentru a-și putea exercita profesiunea de filolog în sistemul universitar. Cum demult își asumase îndemnul lui Moses Mendelssohn, cum se convertise chiar la „românismul” lui Hasdeu, aspirația la împământenire era cât se poate de naturală. Mai mult, în cazul lui L. Șăineanu, e vizibilă și o timpurie dispoziție asimilistă (v. românizarea numelui), care, în cele din urmă, va ajunge - cum vom vedea - până la a se converti la ortodoxia creștină. în consecință, făcuse o primă cerere de împământenire de îndată ce absolvise Facultatea de Litere, în 1887, dar, plecând la studii în străinătate, aceasta se pierduse la Ministerul Justiției. Pe de altă parte, nici Șăineanu nu voia să pară grăbit; altfel spus, prefera să se întoarcă mai întâi în țară cu o probă grea în favoarea cererii sale, adică cu titlurile sale științifice în domeniul filologiei române, menite să arate singure că cetățenia dorită era binemeritată.
Era limpede că Lazăr Șăineanu avea nevoie de cetățenia română pentru a-și putea exercita profesiunea de filolog în sistemul universitar. Cum demult își asumase îndemnul lui Moses Mendelssohn, cum se convertise chiar la „românismul” lui Hasdeu, aspirația la împământenire era cât se poate de naturală. Mai mult, în cazul lui L. Șăineanu, e vizibilă și o timpurie dispoziție asimilistă (v. românizarea numelui), care, în cele din urmă, va ajunge - cum vom vedea - până la a se converti la ortodoxia creștină. în consecință, făcuse o primă cerere de împământenire de îndată ce absolvise Facultatea de Litere, în 1887, dar, plecând la studii în străinătate, aceasta se pierduse la Ministerul Justiției. Pe de altă parte, nici Șăineanu nu voia să pară grăbit; altfel spus, prefera să se întoarcă mai întâi în țară cu o probă grea în favoarea cererii sale, adică cu titlurile sale științifice în domeniul filologiei române, menite să arate singure că cetățenia dorită era binemeritată.
Octavian.Mocanu
Lingviști
76 de modificări
Adus de la „https://wiki.dexonline.ro/wiki/Special:MobileDiff/4963”

Meniu de navigare