Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu”

Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu (vedeți sursă)

Versiunea de la data 27 mai 2025 10:00

47 de octeți adăugați ,  27 mai
fără descrierea modificării
Linia 75: Linia 75:
Iată de ce o ia de la capăt, înaintând o nouă cerere de naturalizare în toamna anului 1889, de data aceasta cu speranța că toate argumentele sunt de partea sa. Titlurile științifice obținute în țară și în străinătate, precum și lucrările pe care le publicase – mai ales, ''Semasiologia''... și ''Les Jours d’Emprunt''... elogios întâmpinate, cum am văzut – păreau să atârne greu în favoarea încetățenirii sale. Căci avea nevoie nu numai de susținerea consistentă a celor două corpuri legiuitoare (cererea sa, asemenea oricăreia alta de această natură, trebuia să aibă la Senat cel puțin 2/3 din voturi, iar la Cameră – cel puțin majoritatea absolută), dar și de aprobarea dispensei de stagiu; lucrările pe care le publicase între timp îl plasau în mod evident în categoria „talentelor”, pe care noul articol 7 din Constituție le scutea de cei zece ani de așteptare<ref name="ftn17">Art. 7 din Constituție, modificat în 1879 sub presiune internațională, prevedea ca, după cererea individuală de naturalizare adresată guvernului, petiționarul să aștepte zece ani, timp în care trebuia să locuiască în țară; de acest stagiu de așteptare – preciza legea fundamentală mai departe – puteau ii scutiți cei ce au adus în țară industrii, invenții, talente și cei născuți și crescuți în România. Pentru detalii, v. Gh. Mârzescu, ''Raportul din 23 iuniu a(l) Comisiunii ''de ''inițiativă parlamentară în chestiunea israelită'' (București, Tipografia Curții, 1879).</ref>.Primele semne de ostilitate îl fac însă pe L. Șăineanu să nu preseze. Acesta fusese și sfatul pe care i-l dăduse Kretzulescu, președintele Senatului, în 1890, când cererea sa ajunsese la acest corp legiuitor, după cum mărturisește cel în cauză în ''O carieră filologică.'' Cu toate paciența pe care și-a impus-o, o surpriză neplăcută îl aștepta: raportul Comisiei de indigenat înaintat Senatului era negativ în privința acordării dispensei de stagiu, sub motivația că titlurile științifice ale aspirantului la împământenire n-ar justifica încadrarea în categoria „talentelor”; în plus, se susținea în acest raport, petiționarul n-ar fi probat că părinții săi erau născuți în țară. Era o decizie cu atât mai șocantă cu cât ea era neobișnuită în asemenea situații.
Iată de ce o ia de la capăt, înaintând o nouă cerere de naturalizare în toamna anului 1889, de data aceasta cu speranța că toate argumentele sunt de partea sa. Titlurile științifice obținute în țară și în străinătate, precum și lucrările pe care le publicase – mai ales, ''Semasiologia''... și ''Les Jours d’Emprunt''... elogios întâmpinate, cum am văzut – păreau să atârne greu în favoarea încetățenirii sale. Căci avea nevoie nu numai de susținerea consistentă a celor două corpuri legiuitoare (cererea sa, asemenea oricăreia alta de această natură, trebuia să aibă la Senat cel puțin 2/3 din voturi, iar la Cameră – cel puțin majoritatea absolută), dar și de aprobarea dispensei de stagiu; lucrările pe care le publicase între timp îl plasau în mod evident în categoria „talentelor”, pe care noul articol 7 din Constituție le scutea de cei zece ani de așteptare<ref name="ftn17">Art. 7 din Constituție, modificat în 1879 sub presiune internațională, prevedea ca, după cererea individuală de naturalizare adresată guvernului, petiționarul să aștepte zece ani, timp în care trebuia să locuiască în țară; de acest stagiu de așteptare – preciza legea fundamentală mai departe – puteau ii scutiți cei ce au adus în țară industrii, invenții, talente și cei născuți și crescuți în România. Pentru detalii, v. Gh. Mârzescu, ''Raportul din 23 iuniu a(l) Comisiunii ''de ''inițiativă parlamentară în chestiunea israelită'' (București, Tipografia Curții, 1879).</ref>.Primele semne de ostilitate îl fac însă pe L. Șăineanu să nu preseze. Acesta fusese și sfatul pe care i-l dăduse Kretzulescu, președintele Senatului, în 1890, când cererea sa ajunsese la acest corp legiuitor, după cum mărturisește cel în cauză în ''O carieră filologică.'' Cu toate paciența pe care și-a impus-o, o surpriză neplăcută îl aștepta: raportul Comisiei de indigenat înaintat Senatului era negativ în privința acordării dispensei de stagiu, sub motivația că titlurile științifice ale aspirantului la împământenire n-ar justifica încadrarea în categoria „talentelor”; în plus, se susținea în acest raport, petiționarul n-ar fi probat că părinții săi erau născuți în țară. Era o decizie cu atât mai șocantă cu cât ea era neobișnuită în asemenea situații.


Voind să înțeleagă ce s-a întâmplat, L. Șăineanu a stat de vorbă cu Dim. Sturdza, membru al Comisiei de indigenat. în urma discuției cu puternicul politician, și-a dat seama că vechea bunăvoință pe care i-o arătase în urmă cu trei ani dispăruse și că în locul ei apăruse același resentiment pe care i-l arătase V. A. Urechiă. De ce această metamorfoză? Lui L. Șăineanu nu i-a fost greu să descopere: „antipatia sa recentă a fost provocată de faptul că mi s-a oferit o catedră și mai ales de numirea mea la Universitate”<ref name="ftn18">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 11.</ref>. Dim. Sturdza făcea și el abstracție de faptul că nu L. Șăineanu ceruse postul la Universitate, ci i se oferise. Cum va scrie mai târziu L. Șăineanu, „D-l Urechiă avu deci fericirea de a găsi un aliat puternic în persoana d-lui Sturdza.”<ref name="ftn19">Ibid., p. 15.</ref> în consecință, în loc de un adversar, aspirantul la împământenire s-a trezit cu doi, unul mai potrivnic și mai influent decât altul.
Voind să înțeleagă ce s-a întâmplat, L. Șăineanu a stat de vorbă cu Dim. Sturdza, membru al Comisiei de indigenat. în urma discuției cu puternicul politician, și-a dat seama că vechea bunăvoință pe care i-o arătase în urmă cu trei ani dispăruse și că în locul ei apăruse același resentiment pe care i-l arătase V. A. Urechiă. De ce această metamorfoză? Lui L. Șăineanu nu i-a fost greu să descopere: „antipatia sa recentă a fost provocată de faptul că mi s-a oferit o catedră și mai ales de numirea mea la Universitate”<ref name="ftn18">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 11.</ref>. Dim. Sturdza făcea și el abstracție de faptul că nu L. Șăineanu ceruse postul la Universitate, ci i se oferise. Cum va scrie mai târziu L. Șăineanu, „D-l Urechiă avu deci fericirea de a găsi un aliat puternic în persoana d-lui Sturdza.”<ref name="ftn19">Ibid., p. 15.</ref> în consecință, în loc de un adversar, aspirantul la împământenire s-a trezit cu doi, unul mai potrivnic și mai influent decât altul.


Dar se mai întâmplase ceva între timp: același vajnic „patriot” V. A. Urechiă avusese grijă să-i facă o propagandă negativă lui L. Șăineanu, răstălmăcind grosier un articol al său, „Jidovii sau tătarii sau uriașii”.
Dar se mai întâmplase ceva între timp: același vajnic „patriot” V. A. Urechiă avusese grijă să-i facă o propagandă negativă lui L. Șăineanu, răstălmăcind grosier un articol al său, „Jidovii sau tătarii sau uriașii”.
Linia 85: Linia 85:
Era o răstălmăcire grotescă, pe care V.A. Urechiă o lansase mai demult și în care stăruia; o folosise ca argument împotriva lui L. Șăineanu când acesta fusese numit la Universitate, uzase de ea și într-o ședință a Academiei, acum se servea de ea și în Senat. Așa se face că mulți senatori și-au însușit-o, printre aceștia numărându-se și Dim. Sturdza.
Era o răstălmăcire grotescă, pe care V.A. Urechiă o lansase mai demult și în care stăruia; o folosise ca argument împotriva lui L. Șăineanu când acesta fusese numit la Universitate, uzase de ea și într-o ședință a Academiei, acum se servea de ea și în Senat. Așa se face că mulți senatori și-au însușit-o, printre aceștia numărându-se și Dim. Sturdza.


Consecința acestei campanii s-a văzut spre sfârșitul anului 1891<ref name="ftn21">L. Șăineanu, în autobiografia sa din 1901, scrie că votul s-a dat pe 19 decembrie 1891. Consultând periodicul ''Desbaterile Senatului,'' se poate însă afla că ultima ședință din anul 1891 a camerei superioare a avut loc pe 11 decembrie. Mai mult, în cadrul acestei reuniuni, s-a citit un mesaj regal privitor la faptul că ambele corpuri legiuitoare „sunt și rămân suspendate” (v. ''Desbaterile Senatului,'' nr. 8, 12 decembrie 1891, Ședința de la 11 Decembre, p. 17). Prin urmare, Senatul a validat raportul negativ al comisiei de indigenat în altă ședință, probabil anterioară zilei de 11 decembrie. Din păcate, n-am putut găsi în colecția ''Desbaterilor Senatului'' numărul în care a fost reprodusă ședința respectivă.</ref>, când raportul negativ al comisiei de indigenat a fost aprobat de plenul Senatului cu un vot cvasiunanim: 79 bile albe și 2 bile negre. Era, prin proporțiile votului, o lovitură cumplită și de-a dreptul scandaloasă, care descalifica înaltul corp legiuitor. Cu toate acestea, în presa epocii, ea n-a avut niciun ecou care să-l consoleze cât de cât pe cel nedreptățit. Doar câteva personalități ale timpului și-au exprimat în privat regretul (regele Carol, M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu), după cum consemnează L. Șăineanu în memoriul său autobiografic<ref name="ftn22">Ecouri negative la adresa autorităților române pentru felul în care îl tratau pe L. Șăineanu s-au înregistrat însă în Ungaria. Bunăoară, în „Răspunsul unguresc la Memorandumul studenților români” (1892) stă scris: „Și cum aplicați voi egalitatea față de posturi și funcții? Fără a merge prea departe, cunoașteți cazul savantului român Lazăr Șăineanu. Este un erudit, dar este evreu, și voi l-ați dat afară de la catedra sa universitară”. Apud Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 16.</ref>.
Consecința acestei campanii s-a văzut spre sfârșitul anului 1891<ref name="ftn21">L. Șăineanu, în autobiografia sa din 1901, scrie că votul s-a dat pe 19 decembrie 1891. Consultând periodicul ''Desbaterile Senatului,'' se poate însă afla că ultima ședință din anul 1891 a camerei superioare a avut loc pe 11 decembrie. Mai mult, în cadrul acestei reuniuni, s-a citit un mesaj regal privitor la faptul că ambele corpuri legiuitoare „sunt și rămân suspendate” (v. ''Desbaterile Senatului,'' nr. 8, 12 decembrie 1891, Ședința de la 11 Decembre, p. 17). Prin urmare, Senatul a validat raportul negativ al comisiei de indigenat în altă ședință, probabil anterioară zilei de 11 decembrie. Din păcate, n-am putut găsi în colecția ''Desbaterilor Senatului'' numărul în care a fost reprodusă ședința respectivă.</ref>, când raportul negativ al comisiei de indigenat a fost aprobat de plenul Senatului cu un vot cvasiunanim: 79 bile albe și 2 bile negre. Era, prin proporțiile votului, o lovitură cumplită și de-a dreptul scandaloasă, care descalifica înaltul corp legiuitor. Cu toate acestea, în presa epocii, ea n-a avut niciun ecou care să-l consoleze cât de cât pe cel nedreptățit. Doar câteva personalități ale timpului și-au exprimat în privat regretul (regele Carol, M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu), după cum consemnează L. Șăineanu în memoriul său autobiografic<ref name="ftn22">Ecouri negative la adresa autorităților române pentru felul în care îl tratau pe L. Șăineanu s-au înregistrat însă în Ungaria. Bunăoară, în „Răspunsul unguresc la Memorandumul studenților români” (1892) stă scris: „Și cum aplicați voi egalitatea față de posturi și funcții? Fără a merge prea departe, cunoașteți cazul savantului român Lazăr Șăineanu. Este un erudit, dar este evreu, și voi l-ați dat afară de la catedra sa universitară”. Apud Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 16.</ref>.


După aproape doi ani, în 1893, cererea de încetățenire a lui L. Șăineanu a ajuns la Cameră, ultima soluție pentru deblocarea ei. Publicase între timp alte două importante lucrări, ''Istoria filologiei române'' și ''Ioan Eliad Rădulesca ca grămătic și filolog,'' ambele în 1892<ref name="ftn23">V. Lazăr Șăineanu, ''Istoria filologiei române.'' Prefață de B. P. Hasdeu (Buc., Editura Librăriei Socecu, 1892) și Lazăr Șăineanu, ''Ioan Eliad Rădulescu ca grămătic și filolog.'' Conferință ținută la Ateneul Român, 23 aprilie 1892 (Buc., Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1892).</ref>, care constituiau – logic – noi atuuri în favoarea împământenirii sale. Cum primise însă o lovitură grea din partea Senatului, L. Șăineanu a fost obligat să iasă din pasivitate și să-și pregătească dinainte sprijinul unor deputați. Hasdeu i-a dat în acest sens o mână de ajutor importantă, făcând lobby printre deputați pentru discipolul său. Regele îl rugase pe primul ministru, Lascăr Catargiu, să aibă grijă pentru a nu se repeta votul din Senat și acesta se conformase. Generalul Mânu, președintele Camerei, a fost și el foarte grijuliu și a sprijinit deschis cererea de împământenire a autorului ''Istoriei filologiei române.'' Dintre deputați, doar Iacob Negruzzi (care, în treacăt fie zis, deși îi publicase articolul lui L. Șăineanu în ''Convorbiri literare'', tot acolo găzduise apoi și „replici” care-i denaturau înțelesul, semn că directorul revistei era pe aceeași poziție cu V.A. Urechiă) îi era ostil în mod deschis, dar opinia lui n-a putut câștiga destui adepți printre deputați<ref name="ftn24">„La Cameră n-am întâlnit decât un singur adversar declarat, d. Iacob Negruzzi, care pe de o parte îmi publica studiile în ''Convorbiri literare'' [...] și care, pe de altă parte, mergând pe brizele glorioase ale d-lui Urechiă din Senat, insinua [...] refrenul binecunoscut (nu fără o mică variație de soiul său): «D-l Șăineanu a denigrat țara... în limba engleză!»” Cum mai nimeni dintre deputați nu știa engleza și nu putea verifica acuza, calomnia devenea convingătoare... „Iată deci această acuzație formulată pentru a doua oară: emisă mai întâi de d-l Urechiă, inconștient repetată apoi de d-l Negruzzi, ea va fi un pic mai târziu, cum vom vedea, și a d-lui Dim. Sturdza.” Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 18.</ref>. Așa s-a făcut că, în Cameră, cererea de naturalizare a lui L. Șăineanu a primit în 1893 vot clar favorabil pe ansamblul deputaților: 76 voturi pentru împământenire, 20 contra<ref name="ftn25">Const. Șăineanu, ''Lazăr Șăineanu: 1859-l934'' (București, Editura «Cultura Poporului», 1935), p. 13.</ref>.
După aproape doi ani, în 1893, cererea de încetățenire a lui L. Șăineanu a ajuns la Cameră, ultima soluție pentru deblocarea ei. Publicase între timp alte două importante lucrări, ''Istoria filologiei române'' și ''Ioan Eliad Rădulesca ca grămătic și filolog,'' ambele în 1892<ref name="ftn23">V. Lazăr Șăineanu, ''Istoria filologiei române.'' Prefață de B. P. Hasdeu (Buc., Editura Librăriei Socecu, 1892) și Lazăr Șăineanu, ''Ioan Eliad Rădulescu ca grămătic și filolog.'' Conferință ținută la Ateneul Român, 23 aprilie 1892 (Buc., Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1892).</ref>, care constituiau – logic – noi atuuri în favoarea împământenirii sale. Cum primise însă o lovitură grea din partea Senatului, L. Șăineanu a fost obligat să iasă din pasivitate și să-și pregătească dinainte sprijinul unor deputați. Hasdeu i-a dat în acest sens o mână de ajutor importantă, făcând lobby printre deputați pentru discipolul său. Regele îl rugase pe primul ministru, Lascăr Catargiu, să aibă grijă pentru a nu se repeta votul din Senat și acesta se conformase. Generalul Mânu, președintele Camerei, a fost și el foarte grijuliu și a sprijinit deschis cererea de împământenire a autorului ''Istoriei filologiei române.'' Dintre deputați, doar Iacob Negruzzi (care, în treacăt fie zis, deși îi publicase articolul lui L. Șăineanu în ''Convorbiri literare'', tot acolo găzduise apoi și „replici” care-i denaturau înțelesul, semn că directorul revistei era pe aceeași poziție cu V.A. Urechiă) îi era ostil în mod deschis, dar opinia lui n-a putut câștiga destui adepți printre deputați<ref name="ftn24">„La Cameră n-am întâlnit decât un singur adversar declarat, d. Iacob Negruzzi, care pe de o parte îmi publica studiile în ''Convorbiri literare'' [...] și care, pe de altă parte, mergând pe brizele glorioase ale d-lui Urechiă din Senat, insinua [...] refrenul binecunoscut (nu fără o mică variație de soiul său): «D-l Șăineanu a denigrat țara... în limba engleză!»” Cum mai nimeni dintre deputați nu știa engleza și nu putea verifica acuza, calomnia devenea convingătoare... „Iată deci această acuzație formulată pentru a doua oară: emisă mai întâi de d-l Urechiă, inconștient repetată apoi de d-l Negruzzi, ea va fi un pic mai târziu, cum vom vedea, și a d-lui Dim. Sturdza.” Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 18.</ref>. Așa s-a făcut că, în Cameră, cererea de naturalizare a lui L. Șăineanu a primit în 1893 vot clar favorabil pe ansamblul deputaților: 76 voturi pentru împământenire, 20 contra<ref name="ftn25">Const. Șăineanu, ''Lazăr Șăineanu: 1859-l934'' (București, Editura «Cultura Poporului», 1935), p. 13.</ref>.




Linia 102: Linia 102:
La ședința din 13 aprilie 1895, la începutul căreia au fost prezenți 85 de senatori, 35 lipsind, s-au discutat și aprobat cu rapiditate – pe bandă rulantă, cum ^e spune – mai multe indigenate, până ce s-a ajuns la cererea lui L. Șăineanu. Aici dezbaterile s-au lățit considerabil, animatorul lor fiind același vigilent „patriot” V. A. Urechiă. După ce dr. I. Cemătescu a prezentat raportul unanim pozitiv al celor cinci membri ai comisiei de indigenat, arătând argumentele clar favorabile încetățenirii lui L. Șăineanu (născut în țară, stagiu militar satisfăcut la vârsta legală, „buna purtare în societate” certificată de Primăria Bucureștilor, studii în țară și în limba română, publicații valoroase, premii, prețuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiție a petiționarului, faptul de a fi „îmbogățit literatura noastră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre representanții cei mai de valoare ai societăței române”<ref name="ftn30">52 Ibid., p. 756.</ref>), a cerut senatorilor să fie votat proiectul de lege vizând împământenirea cu dispensă de stagiu a lui L. Șăineanu.
La ședința din 13 aprilie 1895, la începutul căreia au fost prezenți 85 de senatori, 35 lipsind, s-au discutat și aprobat cu rapiditate – pe bandă rulantă, cum ^e spune – mai multe indigenate, până ce s-a ajuns la cererea lui L. Șăineanu. Aici dezbaterile s-au lățit considerabil, animatorul lor fiind același vigilent „patriot” V. A. Urechiă. După ce dr. I. Cemătescu a prezentat raportul unanim pozitiv al celor cinci membri ai comisiei de indigenat, arătând argumentele clar favorabile încetățenirii lui L. Șăineanu (născut în țară, stagiu militar satisfăcut la vârsta legală, „buna purtare în societate” certificată de Primăria Bucureștilor, studii în țară și în limba română, publicații valoroase, premii, prețuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiție a petiționarului, faptul de a fi „îmbogățit literatura noastră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre representanții cei mai de valoare ai societăței române”<ref name="ftn30">52 Ibid., p. 756.</ref>), a cerut senatorilor să fie votat proiectul de lege vizând împământenirea cu dispensă de stagiu a lui L. Șăineanu.


Imediat s-a înscris la cuvânt V. A. Urechiă, spunând mai întâi: „D-lor senatori, nu eram hotărât să iau cuvântul, deși hotărât eram să votez în contra proiectului de lege care s-a citit”<ref name="ftn31">Idem.</ref>. În realitate, cum se va vedea, era bine pregătit, având asupra sa cărți și citate pentru a-ți susține discursul demolator. Prima sa țintă critică a constituit-o Hasdeu, care făcuse să circule printre senatori o scrisoare în sprijinul încetățenirii lui L. Șăineanu în care afirma: „cine din Senat va da un vot contrariu, nu va fi nici un om serios, nici un om imparțial”<ref name="ftn32">Idem. E vorba de o scrisoare a lui Hasdeu adresată lui L. Șăineanu datată 9 aprilie 1895, în care, între altele, se mai spune: „De 12 ani vă cunosc și de 12 ani vă urmăresc studiile. [...] Am putut să mă conving nu numai de puterea d-voastră de muncă, de aptitudinile d-voastră, de știința d-voastră, dar și de ardoarea și sinceritatea dragostei d-voastră pentru națiunea română, care la rândul ei este obligată să vă iubească (...]. Nu mă îndoiesc deci, dragă d-le Șăineanu, că nu se va găsi nici un român serios și imparțial care să vă conteste dreptul demult meritat de a fl cetățean român. Oricine ar susține că ați acționat sau scris împotriva intereselor țării, n-ar ști ceea ce zice, și ar putea în același chip să mă acuze chiar și pe mine.” Apud Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 22.</ref>. „Ilustrul coleg, pentru care mulți ani am avut o adevărată afecțiune, deși antisemit, vine să ne propună la vot pe un semit: eu, care nu sunt antisemit, nu voi vota pe semitul D. Șăineanu”<ref name="ftn33">Idem.</ref>, anunță peremptoriu V. A. Urechiă, susținând că el nu e principial contra evreilor, ci contra unor indivizi. „D. Hasdeu, – punctează mai departe vorbitorul – o somitate a noastră culturală, uită, ''«utilitatis causa»,'' că neamul românesc tocmai de la școala D-sale a învățat să fie cu mare îngrijire, precaut adânc, atunci când este vorba de a băga în cetatea Românească un străin și mai ales calul lui Ulyse din Troia”<ref name="ftn34">se Ibid., p. 757.</ref>. Aceste vorbe au stârnit pe dată aplauze în rândul senatorilor, după cum consemnează stenograma ședinței. Ca să-și convingă colegii de eroarea în care se plasa teoreticianul românismului și notoriul antisemit prin pledoaria sa epistolară în favoarea discipolului său, Urechiă începe apoi să citească din diverse scrieri antisemite ale lui Hasdeu – din ''Talmudul'' (1866) și din ''Industria națională, Industria străină și Industria ovreiască'' (1866) – teze de genul „evreii urăsc pe creștini” sau traduceri infidele din învățătura iudaică („pe creștinul cel mai bun ucide-l”). Dar cum V.A. Urechiă nu se declara antisemit, ci doar împotriva unor indivizi semiți, trebuia să-i aducă imputări punctuale celui ce solicita naturalizarea.
Imediat s-a înscris la cuvânt V. A. Urechiă, spunând mai întâi: „D-lor senatori, nu eram hotărât să iau cuvântul, deși hotărât eram să votez în contra proiectului de lege care s-a citit”<ref name="ftn31">Idem.</ref>. În realitate, cum se va vedea, era bine pregătit, având asupra sa cărți și citate pentru a-ți susține discursul demolator. Prima sa țintă critică a constituit-o Hasdeu, care făcuse să circule printre senatori o scrisoare în sprijinul încetățenirii lui L. Șăineanu în care afirma: „cine din Senat va da un vot contrariu, nu va fi nici un om serios, nici un om imparțial”<ref name="ftn32">Idem. E vorba de o scrisoare a lui Hasdeu adresată lui L. Șăineanu datată 9 aprilie 1895, în care, între altele, se mai spune: „De 12 ani vă cunosc și de 12 ani vă urmăresc studiile. [...] Am putut să mă conving nu numai de puterea d-voastră de muncă, de aptitudinile d-voastră, de știința d-voastră, dar și de ardoarea și sinceritatea dragostei d-voastră pentru națiunea română, care la rândul ei este obligată să vă iubească (...]. Nu mă îndoiesc deci, dragă d-le Șăineanu, că nu se va găsi nici un român serios și imparțial care să vă conteste dreptul demult meritat de a fl cetățean român. Oricine ar susține că ați acționat sau scris împotriva intereselor țării, n-ar ști ceea ce zice, și ar putea în același chip să mă acuze chiar și pe mine.” Apud Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 22.</ref>. „Ilustrul coleg, pentru care mulți ani am avut o adevărată afecțiune, deși antisemit, vine să ne propună la vot pe un semit: eu, care nu sunt antisemit, nu voi vota pe semitul D. Șăineanu”<ref name="ftn33">Idem.</ref>, anunță peremptoriu V. A. Urechiă, susținând că el nu e principial contra evreilor, ci contra unor indivizi. „D. Hasdeu, – punctează mai departe vorbitorul – o somitate a noastră culturală, uită, ''«utilitatis causa»,'' că neamul românesc tocmai de la școala D-sale a învățat să fie cu mare îngrijire, precaut adânc, atunci când este vorba de a băga în cetatea Românească un străin și mai ales calul lui Ulyse din Troia”<ref name="ftn34">se Ibid., p. 757.</ref>. Aceste vorbe au stârnit pe dată aplauze în rândul senatorilor, după cum consemnează stenograma ședinței. Ca să-și convingă colegii de eroarea în care se plasa teoreticianul românismului și notoriul antisemit prin pledoaria sa epistolară în favoarea discipolului său, Urechiă începe apoi să citească din diverse scrieri antisemite ale lui Hasdeu – din ''Talmudul'' (1866) și din ''Industria națională, Industria străină și Industria ovreiască'' (1866) – teze de genul „evreii urăsc pe creștini” sau traduceri infidele din învățătura iudaică („pe creștinul cel mai bun ucide-l”). Dar cum V.A. Urechiă nu se declara antisemit, ci doar împotriva unor indivizi semiți, trebuia să-i aducă imputări punctuale celui ce solicita naturalizarea.


Trei ar fi acuzele pe care i le aduce lui L. Șăineanu, toate administrate într-un ''crescendo'' al gravității: (1) că ar fi susținut teza anteriorității evreilor în spațiul românesc; (2) că ar fi manifestat mereu o atitudinea nepatriotică prin pasivitate sau indiferență (n-a luat apărarea românilor ardeleni persecutați de unguri, nici nu s-a ridicat împotriva unui parlamentar austriac care criticase statul român pentru politicile sale antisemite); (3) că – în fine, dar cel mai grav – petiționarul nu ar fi capabil, cultural și spiritual, să adopte identitatea românească revendicată.
Trei ar fi acuzele pe care i le aduce lui L. Șăineanu, toate administrate într-un ''crescendo'' al gravității: (1) că ar fi susținut teza anteriorității evreilor în spațiul românesc; (2) că ar fi manifestat mereu o atitudinea nepatriotică prin pasivitate sau indiferență (n-a luat apărarea românilor ardeleni persecutați de unguri, nici nu s-a ridicat împotriva unui parlamentar austriac care criticase statul român pentru politicile sale antisemite); (3) că – în fine, dar cel mai grav – petiționarul nu ar fi capabil, cultural și spiritual, să adopte identitatea românească revendicată.


Prima acuză era, cum am văzut, o invenție, utilizată mai demult de V.A. Urechiă, care, într-un fel, se discreditase între timp. într-o ședință a Academiei în care Urechiă o folosise, Hasdeu s-a ridicat și i-a spus în fața tuturor academicienilor: „mințiți!”<ref name="ftn35">Lazare Sainean, ''JJne carriere phiLologique...,'' p. 21.</ref>. De aceea, poate, acuzatorul nu a stăruit asupra ei, dând de înțeles că-i știe vulnerabilitatea și că ar fi dispus chiar să o retragă, dar lasă lucrurile în ambivalență:
Prima acuză era, cum am văzut, o invenție, utilizată mai demult de V.A. Urechiă, care, într-un fel, se discreditase între timp. într-o ședință a Academiei în care Urechiă o folosise, Hasdeu s-a ridicat și i-a spus în fața tuturor academicienilor: „mințiți!”<ref name="ftn35">Lazare Sainéan, ''JJne carriere phiLologique...,'' p. 21.</ref>. De aceea, poate, acuzatorul nu a stăruit asupra ei, dând de înțeles că-i știe vulnerabilitatea și că ar fi dispus chiar să o retragă, dar lasă lucrurile în ambivalență:


<blockquote>Eu totuși nu aduc asemenea acusări D-lui Șăineanu. Am aci întreg pasagiul D-sale; este, de almintrelea, o teorie care a aflat-o de la alții, și de care a crezut că se poate folosi, fie ca om de știință, fie din punctul de vedere al interesului său ca evreu.<ref name="ftn36">''Desbaterile Senatului,'' nr. 60, 20 aprilie 1895. Sesiunea ordinară (prelungită) 1894-1895. „Ședința de la 13 aprilie 1895”, p. 757.</ref>.</blockquote>
<blockquote>Eu totuși nu aduc asemenea acusări D-lui Șăineanu. Am aci întreg pasagiul D-sale; este, de almintrelea, o teorie care a aflat-o de la alții, și de care a crezut că se poate folosi, fie ca om de știință, fie din punctul de vedere al interesului său ca evreu.<ref name="ftn36">''Desbaterile Senatului,'' nr. 60, 20 aprilie 1895. Sesiunea ordinară (prelungită) 1894-1895. „Ședința de la 13 aprilie 1895”, p. 757.</ref>.</blockquote>
Linia 114: Linia 114:
<blockquote>D. Șăineanu nu a găsit o singură vorbă de mângâiere pentru acei cari pentru apărarea limbei românești au umplut și se sting în temnițele ungurești. D. Șăineanu știe limba românească, dar o știe pentru a fî profesor și a se folosi din bugetul Statului... Era de dorit să o știe până într-acolo încât să înțeleagă glasul inimei românești și cu talentul, pe care nu eu i-l voi contesta, să se pună alături cu aceia cari apăr această limbă românească în contra dușmanilor cari vor să o suprime!<ref name="ftn37">Ibid., p. 758.</ref></blockquote>
<blockquote>D. Șăineanu nu a găsit o singură vorbă de mângâiere pentru acei cari pentru apărarea limbei românești au umplut și se sting în temnițele ungurești. D. Șăineanu știe limba românească, dar o știe pentru a fî profesor și a se folosi din bugetul Statului... Era de dorit să o știe până într-acolo încât să înțeleagă glasul inimei românești și cu talentul, pe care nu eu i-l voi contesta, să se pună alături cu aceia cari apăr această limbă românească în contra dușmanilor cari vor să o suprime!<ref name="ftn37">Ibid., p. 758.</ref></blockquote>


De data aceasta, forța persuasivă a imputării își face efectul, senatorii răspunzând din nou cu aplauze, încurajat astfel, V.A. Urechiă își multiplică acuzele de această natură: L. Șăineanu „a tăcut” și când țara era „ponegrită” la Budapesta, la Viena sau la Paris, ori în ziarul ''Egalitatea.'' Era o imputare căutată cu tot dinadinsul, care nu ținea seama de statutul lui L. Șăineanu. Cum nu era împământenit, nu avea voie să facă politică; altminteri risca expulzarea, cum pățiseră deja sau aveau să pățească mai mulți intelectuali evrei (Moses Gaster, Elias Schwarzfeld, Isaac Auerbach, M. Rosenfeld ș.a. în 1885; J. Hussar și Carol Lulder – ambii de la ''Adevărul'' – în 1893; B. Brănișteanu, tot de la ''Adevărul'' în 1899). Apoi, potrivit unor convingeri mai adânci, politica nu se potrivea nici cu opțiunea lui deontologică în domeniul științific: „m-am ținut mereu la distanță de discuțiile politice, și aceasta pentru simplul motiv că știința trebuie să rămână senină și să planeze deasupra unor asemenea preocupări”<ref name="ftn38">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 36.</ref>. Nu era de altfel singurul universitar din România care împărtășea această reținere. E ceea ce, peste câteva săptămâni, răspunzând public – printr-o scrisoare deschisă apărută în ziarul ''Românul'' pe 10 mai 1895, singurul care a acceptat să o publice – calomniilor lui V.A. Urechiă, L. Șăineanu punctează cu precizie:
De data aceasta, forța persuasivă a imputării își face efectul, senatorii răspunzând din nou cu aplauze, încurajat astfel, V.A. Urechiă își multiplică acuzele de această natură: L. Șăineanu „a tăcut” și când țara era „ponegrită” la Budapesta, la Viena sau la Paris, ori în ziarul ''Egalitatea.'' Era o imputare căutată cu tot dinadinsul, care nu ținea seama de statutul lui L. Șăineanu. Cum nu era împământenit, nu avea voie să facă politică; altminteri risca expulzarea, cum pățiseră deja sau aveau să pățească mai mulți intelectuali evrei (Moses Gaster, Elias Schwarzfeld, Isaac Auerbach, M. Rosenfeld ș.a. în 1885; J. Hussar și Carol Lulder – ambii de la ''Adevărul'' – în 1893; B. Brănișteanu, tot de la ''Adevărul'' în 1899). Apoi, potrivit unor convingeri mai adânci, politica nu se potrivea nici cu opțiunea lui deontologică în domeniul științific: „m-am ținut mereu la distanță de discuțiile politice, și aceasta pentru simplul motiv că știința trebuie să rămână senină și să planeze deasupra unor asemenea preocupări”<ref name="ftn38">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 36.</ref>. Nu era de altfel singurul universitar din România care împărtășea această reținere. E ceea ce, peste câteva săptămâni, răspunzând public – printr-o scrisoare deschisă apărută în ziarul ''Românul'' pe 10 mai 1895, singurul care a acceptat să o publice – calomniilor lui V.A. Urechiă, L. Șăineanu punctează cu precizie:


<blockquote>Nu cunosc un singur profesor din Facultatea noastră de litere, cu excepția dumneavoastră, care să fi scris despre această chestiune. Au publicat ceva de acest fel Maiorescu, Odobescu și Hasdeu? Și dacă nu se poate face din asta un reproș acestor maeștri, cum de tăcerea mea ar dovedi o lipsă de sentimente românești?<ref name="ftn39">Idem. Scrisoarea deschisă a lui L. Șăineanu a apărut pe 10 mai 1895 în ''Românul.''</ref></blockquote>
<blockquote>Nu cunosc un singur profesor din Facultatea noastră de litere, cu excepția dumneavoastră, care să fi scris despre această chestiune. Au publicat ceva de acest fel Maiorescu, Odobescu și Hasdeu? Și dacă nu se poate face din asta un reproș acestor maeștri, cum de tăcerea mea ar dovedi o lipsă de sentimente românești?<ref name="ftn39">Idem. Scrisoarea deschisă a lui L. Șăineanu a apărut pe 10 mai 1895 în ''Românul.''</ref></blockquote>
Linia 137: Linia 137:
<blockquote>Să veghem, D-lor, pentru ca să nu se zică că am băgat în cetatea noastră, în sânul națiunei române, elemente disolvante. [...] Sper, însă, că față cu votul D-voastră, oricare va fi rezultatul final al acestui vot, D-sa va înțelege că nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!<ref name="ftn45">Ibid., p. 760.</ref></blockquote>
<blockquote>Să veghem, D-lor, pentru ca să nu se zică că am băgat în cetatea noastră, în sânul națiunei române, elemente disolvante. [...] Sper, însă, că față cu votul D-voastră, oricare va fi rezultatul final al acestui vot, D-sa va înțelege că nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!<ref name="ftn45">Ibid., p. 760.</ref></blockquote>


Alți senatori n-au mai luat cuvântul. Dim. Sturdza nu a participat la această ședință, fiind trecut printre absenți (avea să vină însă la ședința de a doua zi). T. Maiorescu, care se afla în sală la începutul ședinței (căci nu e nominalizat la început printre cei care lipseau), plecase între timp, după cum s-ar putea înțelege din cuvântul lui V. A. Urechiă: „și-mi pare rău că nu văd aci pe D. Maiorescu, care v-ar putea spune ce cugetă în privința împămîntenirei D-lui Șeineanu”<ref name="ftn46">46 Ibid., p. 759.</ref> [sic]. P.P. Carp, prezent și el – după toate indiciile (nu figura pe lista absenților) – la această ședință, nu a avut nimic de spus. Cum nimeni nu a corectat în vreun fel cele spuse de V.A. Urechiă (doar Cernătescu a încercat s-o facă, dar destul de timid), e de presupus că, în momentul în care s-a trecut la votare, mulți senatori se aflau sub influența cuvintelor rostite de cel ce deținea atunci și importanta funcție de președinte al Ligii culturale. L. Șăineanu, anticipând reacția acestui vechi și ireductibil adversar al împământenirii sale, îl rugase pe G. Panu să intervină și să pună lucrurile la punct, dar acesta nu a făcut-o din motive... „umanitare”, ca să nu-i facă rău bătrânului Urechiă<ref name="ftn47">Iată ce scrie L. Șăineanu: „îl rugasem pe d-l senator Panu să binevoiască să dea replica d-lui Urechiă, dacă va fi cazul, ca Senatul să nu rămână sub impresia ideilor confuze ale acestui patriot. Dar d-l Panu crezu că trebuie să păstreze o înțeleaptă rezervă. Mi-a declarat mai târziu că dintr-un motiv de pură umanitate socotise că e bine să tacă. «Mă temeam, îmi explică el, ca o ripostă viguroasă să nu-i fie fatală acestui bătrân.»” Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' pp. 31-32.</ref>. Consecința acestei tăceri generalizate s-a văzut în rezultatul votului: din cei 59 de senatori care au votat proiectul de lege pentru împământenirea lui L. Șăineanu, doar 26 au introdus în urnă bilele albe ale aprobării, ceilalți 33 introducând bile negre. Cum regulamentul Senatului nu era clar asupra felului în care trebuia interpretat acest rezultat, adică dacă votul era nul sau dacă era o respingere, a avut loc o dispută între senatori. Finalmente, s-a admis că votul a fost nul, căci voturile contra naturalizării nu totalizau 2/3 din total, ceea ce însemna că se va proceda la o nouă votare a proiectului cu proxima ocazie.
Alți senatori n-au mai luat cuvântul. Dim. Sturdza nu a participat la această ședință, fiind trecut printre absenți (avea să vină însă la ședința de a doua zi). T. Maiorescu, care se afla în sală la începutul ședinței (căci nu e nominalizat la început printre cei care lipseau), plecase între timp, după cum s-ar putea înțelege din cuvântul lui V. A. Urechiă: „și-mi pare rău că nu văd aci pe D. Maiorescu, care v-ar putea spune ce cugetă în privința împămîntenirei D-lui Șeineanu”<ref name="ftn46">46 Ibid., p. 759.</ref> [sic]. P.P. Carp, prezent și el – după toate indiciile (nu figura pe lista absenților) – la această ședință, nu a avut nimic de spus. Cum nimeni nu a corectat în vreun fel cele spuse de V.A. Urechiă (doar Cernătescu a încercat s-o facă, dar destul de timid), e de presupus că, în momentul în care s-a trecut la votare, mulți senatori se aflau sub influența cuvintelor rostite de cel ce deținea atunci și importanta funcție de președinte al Ligii culturale. L. Șăineanu, anticipând reacția acestui vechi și ireductibil adversar al împământenirii sale, îl rugase pe G. Panu să intervină și să pună lucrurile la punct, dar acesta nu a făcut-o din motive... „umanitare”, ca să nu-i facă rău bătrânului Urechiă<ref name="ftn47">Iată ce scrie L. Șăineanu: „îl rugasem pe d-l senator Panu să binevoiască să dea replica d-lui Urechiă, dacă va fi cazul, ca Senatul să nu rămână sub impresia ideilor confuze ale acestui patriot. Dar d-l Panu crezu că trebuie să păstreze o înțeleaptă rezervă. Mi-a declarat mai târziu că dintr-un motiv de pură umanitate socotise că e bine să tacă. «Mă temeam, îmi explică el, ca o ripostă viguroasă să nu-i fie fatală acestui bătrân.»” Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' pp. 31-32.</ref>. Consecința acestei tăceri generalizate s-a văzut în rezultatul votului: din cei 59 de senatori care au votat proiectul de lege pentru împământenirea lui L. Șăineanu, doar 26 au introdus în urnă bilele albe ale aprobării, ceilalți 33 introducând bile negre. Cum regulamentul Senatului nu era clar asupra felului în care trebuia interpretat acest rezultat, adică dacă votul era nul sau dacă era o respingere, a avut loc o dispută între senatori. Finalmente, s-a admis că votul a fost nul, căci voturile contra naturalizării nu totalizau 2/3 din total, ceea ce însemna că se va proceda la o nouă votare a proiectului cu proxima ocazie.


Aceasta se întâmplă chiar a doua zi, pe 14 aprilie 1895. Deși regulamentul Senatului prevedea ca, în asemenea cazuri (de vot nul), să nu mai aibă loc dezbateri, ci să se procedeze direct la o nouă rundă de votare, câțiva senatori – adversari ai împământenirii lui L. Șăineanu – nu s-au putut abține să nu ia cuvântul, între aceștia, s-a făcut remarcat mai ales Gh. Mârzescu, care a ținut să-și convingă colegii că proiectul fusese respins în ședința din ziua precedentă și că e ilegal să se voteze din nou. Se temea probabil de o răsturnare a rezultatului. De aceeași părere mai erau și alții – Paciurea, Millo, Flondor, Beldiman, ultimii trei părăsind de altfel ședința în semn de protest. Dim. Sturdza, prezent la această ședință, a ținut și el să intervină pentru a acuza încălcarea regulamentului, dar încălcând astfel el însuși același regulament:
Aceasta se întâmplă chiar a doua zi, pe 14 aprilie 1895. Deși regulamentul Senatului prevedea ca, în asemenea cazuri (de vot nul), să nu mai aibă loc dezbateri, ci să se procedeze direct la o nouă rundă de votare, câțiva senatori – adversari ai împământenirii lui L. Șăineanu – nu s-au putut abține să nu ia cuvântul, între aceștia, s-a făcut remarcat mai ales Gh. Mârzescu, care a ținut să-și convingă colegii că proiectul fusese respins în ședința din ziua precedentă și că e ilegal să se voteze din nou. Se temea probabil de o răsturnare a rezultatului. De aceeași părere mai erau și alții – Paciurea, Millo, Flondor, Beldiman, ultimii trei părăsind de altfel ședința în semn de protest. Dim. Sturdza, prezent la această ședință, a ținut și el să intervină pentru a acuza încălcarea regulamentului, dar încălcând astfel el însuși același regulament:


<blockquote>Nu am luat parte la votul de eri; dar sila ce se pune astăzi de a călca regulamentul Senatului și de a răsturna votul decisiv care s-a dat, este o procedare ilegală și violentă, în contra căreia trebuie să protestăm cu toții, majoritate și minoritate. Bila neagră ce vom depune în urna albă va fi totodată un avertisment dat acelora cari năzuiesc la cetățenia românească, că ea se obține numai intrând pe ușa cea mare a respectului legilor<ref name="ftn48">''Desbaterile Senatului,'' nr. 60, 20 aprilie 1895. Sesiunea ordinară (prelungită) 1894-1895. Ședința de la 14 aprilie 1895, p. 762. Potrivit lui Lazăr Șăineanu, Sturdza a spus textual că „a votat contra unui evreu care a încercat să intre pe căi ocolite în cetatea română”; erau cuvinte, arată mai departe Șăineanu, dure, „de o energică elocvență, pe care oratorul însuși a căutat apoi să le atenueze, în privința formei, în textul inserat în ''Monitorul Oficial".'' V. Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 31.</ref>.</blockquote>
<blockquote>Nu am luat parte la votul de eri; dar sila ce se pune astăzi de a călca regulamentul Senatului și de a răsturna votul decisiv care s-a dat, este o procedare ilegală și violentă, în contra căreia trebuie să protestăm cu toții, majoritate și minoritate. Bila neagră ce vom depune în urna albă va fi totodată un avertisment dat acelora cari năzuiesc la cetățenia românească, că ea se obține numai intrând pe ușa cea mare a respectului legilor<ref name="ftn48">''Desbaterile Senatului,'' nr. 60, 20 aprilie 1895. Sesiunea ordinară (prelungită) 1894-1895. Ședința de la 14 aprilie 1895, p. 762. Potrivit lui Lazăr Șăineanu, Sturdza a spus textual că „a votat contra unui evreu care a încercat să intre pe căi ocolite în cetatea română”; erau cuvinte, arată mai departe Șăineanu, dure, „de o energică elocvență, pe care oratorul însuși a căutat apoi să le atenueze, în privința formei, în textul inserat în ''Monitorul Oficial".'' V. Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 31.</ref>.</blockquote>


Dar temerile lor erau gratuite. Supus în cele din urmă din nou la vot, proiectul lege vizând împământenirea lui L. Șăineanu a primit un verdict încă și mai aspru decât primul: din cei 73 de votanți, doar 12 au fost de acord cu încetățenirea, 61 fiind împotrivă (majoritatea de 2/3 cerută de regulament pentru ca votul să fie valid era de 49).
Dar temerile lor erau gratuite. Supus în cele din urmă din nou la vot, proiectul lege vizând împământenirea lui L. Șăineanu a primit un verdict încă și mai aspru decât primul: din cei 73 de votanți, doar 12 au fost de acord cu încetățenirea, 61 fiind împotrivă (majoritatea de 2/3 cerută de regulament pentru ca votul să fie valid era de 49).
Linia 165: Linia 165:
L. Șăineanu va răspunde mai târziu, când va fi pe punctul de a părăsi România, acestor atacuri imunde, care țineau de ceea ce el va numi pe bună dreptate „banditismul literar în țara noastră”<ref name="ftn67">V. Lazăr Șăineanu, „în Jurul unui dicționar...”, ''Noua Revistă Română,'' nr. 28, 15 februarie 1901, voi. 3, pp. 160-l70. Dr. Urechiă, la rândul său, îi va replica, stăruind în ideea ''„că d-l Șăineanu nu știe limba română"'' (subl. aut.) și că dicționarul său e „plin de (...) monstruoase greșeli de limba românească” – v. Dr. Urechiă, „Răspuns d-lui Lazăr Șăineanu”, ''Noua Revistă Română,'' nr. 29, 1 martie 1901, voi. 3, pp. 229-237.</ref>. întârzierea răspunsului său se datora, probabil, unei strategii: nu voia să irite și mai mult spiritele care erau ostile încetățenirii sale, sperând că, prin tăcere, inflamarea lor se va domoli cumva de la sine. Dar mai era ceva: atunci când se produceau aceste atacuri, L. Șăineanu era prins în documentarea și în redactarea monumentalului său studiu ''Influența orientală asupra limbei și culturei române'' (care va părea în 1900 în trei volume<ref name="ftn68">Lazăr Șăineanu, ''Influența orientală asupra limbei și culturii române ''(2 voi., Buc., Editura Librăriei Socecu, 1900) și Lazăr Șăineanu, ''Introducere'' (Buc., Editura Librăriei Socecu, 1900).</ref>). Absorbția totală în această muncă a fost și un fel de apărare, cițm va mărturisi el în 1901, în fața ofensei pe care o îndurase în 1895 și care a continuat și după aceea.
L. Șăineanu va răspunde mai târziu, când va fi pe punctul de a părăsi România, acestor atacuri imunde, care țineau de ceea ce el va numi pe bună dreptate „banditismul literar în țara noastră”<ref name="ftn67">V. Lazăr Șăineanu, „în Jurul unui dicționar...”, ''Noua Revistă Română,'' nr. 28, 15 februarie 1901, voi. 3, pp. 160-l70. Dr. Urechiă, la rândul său, îi va replica, stăruind în ideea ''„că d-l Șăineanu nu știe limba română"'' (subl. aut.) și că dicționarul său e „plin de (...) monstruoase greșeli de limba românească” – v. Dr. Urechiă, „Răspuns d-lui Lazăr Șăineanu”, ''Noua Revistă Română,'' nr. 29, 1 martie 1901, voi. 3, pp. 229-237.</ref>. întârzierea răspunsului său se datora, probabil, unei strategii: nu voia să irite și mai mult spiritele care erau ostile încetățenirii sale, sperând că, prin tăcere, inflamarea lor se va domoli cumva de la sine. Dar mai era ceva: atunci când se produceau aceste atacuri, L. Șăineanu era prins în documentarea și în redactarea monumentalului său studiu ''Influența orientală asupra limbei și culturei române'' (care va părea în 1900 în trei volume<ref name="ftn68">Lazăr Șăineanu, ''Influența orientală asupra limbei și culturii române ''(2 voi., Buc., Editura Librăriei Socecu, 1900) și Lazăr Șăineanu, ''Introducere'' (Buc., Editura Librăriei Socecu, 1900).</ref>). Absorbția totală în această muncă a fost și un fel de apărare, cițm va mărturisi el în 1901, în fața ofensei pe care o îndurase în 1895 și care a continuat și după aceea.


După mărturisirile sale, deși percepea atmosfera ostilă din mediile intelectuale și politice românești, L. Șăineanu a început din nou să spere că, după un timp, situația anormală va lua sfârșit și că va căpăta în cele din urmă cetățenia dorită. Gaston Paris credea la fel și îl sfătuia să nu cedeze. „Optimist prin natură, crezui că oamenii noștri politici, oricât de răi ar fi, vor sfârși prin a-mi recunoaște meritele în domeniul limbii și literaturii române”<ref name="ftn69">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 38.</ref>, scria Șăineanu în același memoriu autobiografic.
După mărturisirile sale, deși percepea atmosfera ostilă din mediile intelectuale și politice românești, L. Șăineanu a început din nou să spere că, după un timp, situația anormală va lua sfârșit și că va căpăta în cele din urmă cetățenia dorită. Gaston Paris credea la fel și îl sfătuia să nu cedeze. „Optimist prin natură, crezui că oamenii noștri politici, oricât de răi ar fi, vor sfârși prin a-mi recunoaște meritele în domeniul limbii și literaturii române”<ref name="ftn69">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 38.</ref>, scria Șăineanu în același memoriu autobiografic.


În noiembrie 1899, a revenit în țară animat de această speranță, între altele și pentru că Take Ionescu (1858-1922), ministru al Instrucției Publice atunci, i-a promis sprijinul. Versatul politician conservator era extrem de influent în parlamentul român al epocii. L. Șăineanu credea că, pentru acest politician, era o „bagatelă” să-i convingă pe senatori să-i voteze împământenirea. Mai mult, pentru noua rundă de bătălie parlamentară, aspirantul la cetățenia română avea de gând să utilizeze o armă specială, pe care o va fi socotit probabil, măcar în clipa descoperii ei, invincibilă: cea a convertirii la religia creștin-ortodoxă. O folosiseră deja unii – precum, de pildă, C. Dobrogeanu-Gherea<ref name="ftn70">încetățenirea lui C. Dobrogeanu Gherea decursese fără mari poticniri și mult mai rapid. Criticul și-a formulat cererea pentru naturalizare către ministrul Justiției pe 16 decembrie 1899, iar după șase luni, mai exact pe 21 iunie 1890, era promulgată legea prin care era încetățenit. ''Post factum,'' și cazul lui a avut parte de scandal, declanșat de ziarul ''Poporul. ''Petru detalii, v. Z. Omea, ''Viața lui'' C. ''Dobrogeanu-Gherea ''(București, Ed. Cartea Românească, 1882), pp. 25-36.</ref> – și rezultatul fusese cel așteptat. Nu e deloc limpede cum anume a ajuns la concluzia că trebuie să se boteze, dar e de presupus că Take Ionescu nu a fost străin, că poate chiar el i-a sugerat-o. Cert este că, spre sfârșitul lunii noiembrie a anului 1899, L. Șăineanu a făcut acest pas. Atât cel în cauză cât și biografii săi (Constantin Șăineanu și Luca Vornea, acesta din urmă probabil un pseudonim al lui Lazăr Șăineanu) au păstrat o discreție totală în legătură cu acest episod din viața celui care voia cu orice preț să fie împământenit. Se cunoaște câte ceva din memoriile lui Moses Gaster, dar el plasează greșit momentul botezului, scriind că a avut loc înaintea atacului lui dr. Urechiă, care se petrecuse pe 29 martie 1898<ref name="ftn71">în rest, Moses Gaster rezumă destul de exact și, evident, critic convertirea religioasă a autorului ''Dicționarului Universal'' deși greșește momentul: „Șăineanu să lăsase botezat. Take Ionescu i-a fost naș și i-a promis – pe atunci era ministrul învățământului – locul de la Universitate. Imediat însă după botez s-a petrecut incidentul amintit [atacul lui dr. Urechiă – GV], iar numirea unui conferențiar universitar depindea de Consiliul profesorilor. Aceștia au respins candidatura. Șăineanu a fost furios, dar a rămas păcălit.” V. Moses Gaster, op. cit., p. 78.</ref>. în realitate, s-a întâmplat mult după aceea. ''Desbaterile Senatului'' și ''Desbaterile Adunărei Deputaților ''dau câteva date precise despre acest episod, inclusiv despre momentul în care s-a petrecut. Aflăm astfel că „la 28 Noembre 1899 s-a botezat în religiunea ortodoxă, în biserica S-tei monastiri Sinaia, de arhimandritul Nifon, după cum rezultă din actul de botez legalisat de Î.P.S.S. Mitropolitul Primat Iosif, sub No 5.211 de la 30 Noembre 1899”<ref name="ftn72">''Desbaterile Senatului,'' nr. 15, 31 decembrie 1899, Sesiunea ordinară 1899-1900, „Ședința de la 11 Decembre 1899”, p. 141.</ref>, „având naș pe d. Take Ionescu”<ref name="ftn73">''Desbaterile Adunărei Deputaților,'' nr. 77, 30 aprilie 1900, Ședința de la 3 aprilie 1900, p. 1668.</ref>. Atunci când s-a lăsat prins în acest ritual, L. Șăineanu își închipuia, desigur, că raționamentul antisemit al respingerii naturalizării sale va dispărea astfel de la sine. S-a înșelat din nou, încă mai amarnic.
În noiembrie 1899, a revenit în țară animat de această speranță, între altele și pentru că Take Ionescu (1858-1922), ministru al Instrucției Publice atunci, i-a promis sprijinul. Versatul politician conservator era extrem de influent în parlamentul român al epocii. L. Șăineanu credea că, pentru acest politician, era o „bagatelă” să-i convingă pe senatori să-i voteze împământenirea. Mai mult, pentru noua rundă de bătălie parlamentară, aspirantul la cetățenia română avea de gând să utilizeze o armă specială, pe care o va fi socotit probabil, măcar în clipa descoperii ei, invincibilă: cea a convertirii la religia creștin-ortodoxă. O folosiseră deja unii – precum, de pildă, C. Dobrogeanu-Gherea<ref name="ftn70">încetățenirea lui C. Dobrogeanu Gherea decursese fără mari poticniri și mult mai rapid. Criticul și-a formulat cererea pentru naturalizare către ministrul Justiției pe 16 decembrie 1899, iar după șase luni, mai exact pe 21 iunie 1890, era promulgată legea prin care era încetățenit. ''Post factum,'' și cazul lui a avut parte de scandal, declanșat de ziarul ''Poporul. ''Petru detalii, v. Z. Omea, ''Viața lui'' C. ''Dobrogeanu-Gherea ''(București, Ed. Cartea Românească, 1882), pp. 25-36.</ref> – și rezultatul fusese cel așteptat. Nu e deloc limpede cum anume a ajuns la concluzia că trebuie să se boteze, dar e de presupus că Take Ionescu nu a fost străin, că poate chiar el i-a sugerat-o. Cert este că, spre sfârșitul lunii noiembrie a anului 1899, L. Șăineanu a făcut acest pas. Atât cel în cauză cât și biografii săi (Constantin Șăineanu și Luca Vornea, acesta din urmă probabil un pseudonim al lui Lazăr Șăineanu) au păstrat o discreție totală în legătură cu acest episod din viața celui care voia cu orice preț să fie împământenit. Se cunoaște câte ceva din memoriile lui Moses Gaster, dar el plasează greșit momentul botezului, scriind că a avut loc înaintea atacului lui dr. Urechiă, care se petrecuse pe 29 martie 1898<ref name="ftn71">în rest, Moses Gaster rezumă destul de exact și, evident, critic convertirea religioasă a autorului ''Dicționarului Universal'' deși greșește momentul: „Șăineanu să lăsase botezat. Take Ionescu i-a fost naș și i-a promis – pe atunci era ministrul învățământului – locul de la Universitate. Imediat însă după botez s-a petrecut incidentul amintit [atacul lui dr. Urechiă – GV], iar numirea unui conferențiar universitar depindea de Consiliul profesorilor. Aceștia au respins candidatura. Șăineanu a fost furios, dar a rămas păcălit.” V. Moses Gaster, op. cit., p. 78.</ref>. în realitate, s-a întâmplat mult după aceea. ''Desbaterile Senatului'' și ''Desbaterile Adunărei Deputaților ''dau câteva date precise despre acest episod, inclusiv despre momentul în care s-a petrecut. Aflăm astfel că „la 28 Noembre 1899 s-a botezat în religiunea ortodoxă, în biserica S-tei monastiri Sinaia, de arhimandritul Nifon, după cum rezultă din actul de botez legalisat de Î.P.S.S. Mitropolitul Primat Iosif, sub No 5.211 de la 30 Noembre 1899”<ref name="ftn72">''Desbaterile Senatului,'' nr. 15, 31 decembrie 1899, Sesiunea ordinară 1899-1900, „Ședința de la 11 Decembre 1899”, p. 141.</ref>, „având naș pe d. Take Ionescu”<ref name="ftn73">''Desbaterile Adunărei Deputaților,'' nr. 77, 30 aprilie 1900, Ședința de la 3 aprilie 1900, p. 1668.</ref>. Atunci când s-a lăsat prins în acest ritual, L. Șăineanu își închipuia, desigur, că raționamentul antisemit al respingerii naturalizării sale va dispărea astfel de la sine. S-a înșelat din nou, încă mai amarnic.


Dar până la a vedea cum au decurs lucrurile, e de reținut că nașul său, Take Ionescu, nu se va ține de cuvânt și curând îl va lăsa de izbeliște pe cel căruia îi făgăduise sprijinul pentru împământenire. Există un „profund mister al naturii umane”<ref name="ftn74">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 40.</ref>, va medita L. Șăineanu cu amărăciune pe marginea acestui abandon.
Dar până la a vedea cum au decurs lucrurile, e de reținut că nașul său, Take Ionescu, nu se va ține de cuvânt și curând îl va lăsa de izbeliște pe cel căruia îi făgăduise sprijinul pentru împământenire. Există un „profund mister al naturii umane”<ref name="ftn74">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 40.</ref>, va medita L. Șăineanu cu amărăciune pe marginea acestui abandon.


În ciuda inacțiunii lui Take Ionescu, însă, pe filiera Senatului, cererea sa de naturalizare înaintează deodată foarte promițător. Mai întâi, în ziua de 3 decembrie 1899, a reușit să obțină un vot favorabil din partea comisiei de indigenat; patru senatori, din cei șase care o alcătuiau (între aceștia P.S.S. Episcopul de Râmnic, președinte, Menelas Germani, Virgil G. Poenaru, Em. Porumbaru și Const. G. Ioan, raportor), au fost pentru împământenirea lui L. Șăineanu. Peste doar opt zile, cererea a ajuns pe ordinea de zi a Senatului. Senatorul Const. G. Ioan, cel care jucase un rol important în direcția aprobării ei în comisia de indigenat, a dat citire raportului pozitiv al acesteia, unde erau enumerate meritele și atuurile candidatului la împământenire, între acestea la loc de frunte figurând apartenența sa la „religiunea ortodoxă”; nu era uitat nici faptul că își românizase oficial numele încă din 1883<ref name="ftn75">''Desbaterile Senatului,'' nr. 15, 31 decembrie 1899, Sesiunea ordinară 1899-1900, Ședința de la 11 decembrie 1899, p. 141.</ref>. Comisia de indigenat a Senatului recunoștea că, în fapt, L. Șăineanu „nici nu ar avea nevoie de dispensă de stagiu, deoarece astăzi are împlinit stagiul cerut de Constituțiune”<ref name="ftn76">Idem.</ref>, dar, spune raportul, întrucât așa s-a votat în Cameră, raportul menține formula „dispensă de stagiu”. în consecință, raportul comisiei de indigenat solicita plenului Senatului să voteze următorul proiect de lege:
În ciuda inacțiunii lui Take Ionescu, însă, pe filiera Senatului, cererea sa de naturalizare înaintează deodată foarte promițător. Mai întâi, în ziua de 3 decembrie 1899, a reușit să obțină un vot favorabil din partea comisiei de indigenat; patru senatori, din cei șase care o alcătuiau (între aceștia P.S.S. Episcopul de Râmnic, președinte, Menelas Germani, Virgil G. Poenaru, Em. Porumbaru și Const. G. Ioan, raportor), au fost pentru împământenirea lui L. Șăineanu. Peste doar opt zile, cererea a ajuns pe ordinea de zi a Senatului. Senatorul Const. G. Ioan, cel care jucase un rol important în direcția aprobării ei în comisia de indigenat, a dat citire raportului pozitiv al acesteia, unde erau enumerate meritele și atuurile candidatului la împământenire, între acestea la loc de frunte figurând apartenența sa la „religiunea ortodoxă”; nu era uitat nici faptul că își românizase oficial numele încă din 1883<ref name="ftn75">''Desbaterile Senatului,'' nr. 15, 31 decembrie 1899, Sesiunea ordinară 1899-1900, Ședința de la 11 decembrie 1899, p. 141.</ref>. Comisia de indigenat a Senatului recunoștea că, în fapt, L. Șăineanu „nici nu ar avea nevoie de dispensă de stagiu, deoarece astăzi are împlinit stagiul cerut de Constituțiune”<ref name="ftn76">Idem.</ref>, dar, spune raportul, întrucât așa s-a votat în Cameră, raportul menține formula „dispensă de stagiu”. în consecință, raportul comisiei de indigenat solicita plenului Senatului să voteze următorul proiect de lege:
Linia 189: Linia 189:
Ce s-a întâmplat a doua zi? L. Șăineanu a aflat ceva mai târziu, după trei zile, când s-a dus la Senat să vadă dacă dosarul fusese trimis la Consiliul de Miniștri, care urma să-i elibereze diploma de naturalizare. I s-a spus că dosarul fusese trimis din nou la... Cameră. De ce? Pentru că o interpretare legislativă – promovată ''ad hoc'' de noul ministru al Justiției, avocatul C. Dissescu, și sprijinită de Take Ionescu -, care prevedea că o împământenire devine valabilă doar atunci când ambele corpuri legiuitoare o adoptă în aceeași sesiune parlamentară, fusese însușită îndată de Senat și transformată în normă procedurală pentru încetățenire. Cum naturalizarea lui L. Șăineanu fusese votată de Cameră și de Senat în sesiuni diferite (în 1893 și, respectiv, în 1899), ea s-a văzut astfel – prin interpretarea Dissescu – invalidată. Ministrul Justiției viola de fapt, prin noua normă introdusă în legislația încetățenirii, Constituția română în vigoare. „Cum – se-ntreabă L. Șăineanu, care nu era un constituționalist, dar cu bunul simț al omului educat – un simplu vot al Senatului poate să tranșeze o chestiune de asemenea importanță și să creeze dintr-un foc aceeași normă pentru Cameră?”<ref name="ftn81">Idem.</ref>
Ce s-a întâmplat a doua zi? L. Șăineanu a aflat ceva mai târziu, după trei zile, când s-a dus la Senat să vadă dacă dosarul fusese trimis la Consiliul de Miniștri, care urma să-i elibereze diploma de naturalizare. I s-a spus că dosarul fusese trimis din nou la... Cameră. De ce? Pentru că o interpretare legislativă – promovată ''ad hoc'' de noul ministru al Justiției, avocatul C. Dissescu, și sprijinită de Take Ionescu -, care prevedea că o împământenire devine valabilă doar atunci când ambele corpuri legiuitoare o adoptă în aceeași sesiune parlamentară, fusese însușită îndată de Senat și transformată în normă procedurală pentru încetățenire. Cum naturalizarea lui L. Șăineanu fusese votată de Cameră și de Senat în sesiuni diferite (în 1893 și, respectiv, în 1899), ea s-a văzut astfel – prin interpretarea Dissescu – invalidată. Ministrul Justiției viola de fapt, prin noua normă introdusă în legislația încetățenirii, Constituția română în vigoare. „Cum – se-ntreabă L. Șăineanu, care nu era un constituționalist, dar cu bunul simț al omului educat – un simplu vot al Senatului poate să tranșeze o chestiune de asemenea importanță și să creeze dintr-un foc aceeași normă pentru Cameră?”<ref name="ftn81">Idem.</ref>


Nu era singurul care gândea astfel. Senatorul M. Comea, jurist de formație, chiar l-a interpelat pe ministrul Justiției asupra arbitrariului pe care-l promovase, dând mai multe exemple care contraveneau interpretării lui C. Dissescu, dar demersul său<ref name="ftn82">Iată interpelarea senatorului Cornea în ședința de Senat din 19 decembrie 1899: „D-l Cristofl Zerlenti a fost naturalizat în aceleași condiții [...]. El a fost votat de Cameră, respins de Senat, apoi admis de acesta într-o altă sesiune, și naturalizarea sa a fost imediat promulgată. Și, curând după această promulgare, d-l Zerlenti – vă amintiți bine, pentru că aceasta a produs o mare senzație – a fost ales senator cu o majoritate zdrobitoare împotriva d-lui I.C. Brătianu, la București, și a făcut parte din Senatul conservator. Iată un caz.” Rosenthal fusese și el admis în aceleași condiții, cazul fiind identic cu al lui L. Șăineanu. Mai erau și alte cazuri de naturalizați ajunși senatori (Grigorescu). V. Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 51. V., de asemenea, ''Desbaterile Senatului,'' nr. 20, 9 ianuarie 1900, Ședința de la 19 Decembre 1899, pp. 207-209.</ref> a rămas fără rezultat. Ministrul Justiției susținea că așa e corect constituțional și că el nu răspunde pentru felul în care s-au făcut anterior încetățenirile, fiind totodată de părere că un drept câștigat nu mai putea fi retras, interpretarea sa urmând să se aplice din acel moment înainte<ref name="ftn83">''Desbaterile Senatului,'' nr. 20, 9 ianuarie 1900, Ședința de la 19 Decembre 1899, p. 209.</ref>.
Nu era singurul care gândea astfel. Senatorul M. Comea, jurist de formație, chiar l-a interpelat pe ministrul Justiției asupra arbitrariului pe care-l promovase, dând mai multe exemple care contraveneau interpretării lui C. Dissescu, dar demersul său<ref name="ftn82">Iată interpelarea senatorului Cornea în ședința de Senat din 19 decembrie 1899: „D-l Cristofl Zerlenti a fost naturalizat în aceleași condiții [...]. El a fost votat de Cameră, respins de Senat, apoi admis de acesta într-o altă sesiune, și naturalizarea sa a fost imediat promulgată. Și, curând după această promulgare, d-l Zerlenti – vă amintiți bine, pentru că aceasta a produs o mare senzație – a fost ales senator cu o majoritate zdrobitoare împotriva d-lui I.C. Brătianu, la București, și a făcut parte din Senatul conservator. Iată un caz.” Rosenthal fusese și el admis în aceleași condiții, cazul fiind identic cu al lui L. Șăineanu. Mai erau și alte cazuri de naturalizați ajunși senatori (Grigorescu). V. Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 51. V., de asemenea, ''Desbaterile Senatului,'' nr. 20, 9 ianuarie 1900, Ședința de la 19 Decembre 1899, pp. 207-209.</ref> a rămas fără rezultat. Ministrul Justiției susținea că așa e corect constituțional și că el nu răspunde pentru felul în care s-au făcut anterior încetățenirile, fiind totodată de părere că un drept câștigat nu mai putea fi retras, interpretarea sa urmând să se aplice din acel moment înainte<ref name="ftn83">''Desbaterile Senatului,'' nr. 20, 9 ianuarie 1900, Ședința de la 19 Decembre 1899, p. 209.</ref>.


Nici regele nu era de acord cu interpretarea lui C. Dissescu, după cum mărturisește L. Șăineanu, dar faptul n-a avut urmări. „Bineînțeles că acest proiect de lege inuman – va scrie mai târziu Const. Șăineanu – fusese votat numai în vederea fratelui meu și că n-a fost aplicat ulterior nimănui, în aceeași situație”<ref name="ftn84">Const. Șăineanu, op. cit., p. 15.</ref>.
Nici regele nu era de acord cu interpretarea lui C. Dissescu, după cum mărturisește L. Șăineanu, dar faptul n-a avut urmări. „Bineînțeles că acest proiect de lege inuman – va scrie mai târziu Const. Șăineanu – fusese votat numai în vederea fratelui meu și că n-a fost aplicat ulterior nimănui, în aceeași situație”<ref name="ftn84">Const. Șăineanu, op. cit., p. 15.</ref>.


Proiectul legii de împământenire a lui L. Șăineanu urma, deci, să ajungă din nou la Cameră și să fie iarăși votat, în aceeași sesiune parlamentară. Cum a trebuit să plece la Berlin (unde îi rămăsese soția, fiind bolnavă), când s-a întors în țară, la 1 martie 1900, L. Șăineanu a constatat că lucrurile rămăseseră în esența lor neschimbate, că proiectul de lege pentru naturalizarea sa întârzia să intre pe ordinea de zi a Camerei. Comisia de indigenat a Adunării Deputaților, condusă de Const. T. Grigorescu și avându-l ca raportor pe Em. N. Lahovari, aprobase cu unanimitate de voturi proiectul de lege pentru încetățenirea lui L. Șăineanu pe 26 februarie 1900<ref name="ftn85">V. ''Desbaterile Adunărei Deputaților,'' nr. 77, 30 aprilie 1900, Ședința de la 3 aprilie 1900, p. 1668.</ref>, dar după aceea lucrurile se blocaseră. L. Șăineanu avea din nou nevoie de sprijin. Take Ionescu, pe ajutorul căruia încă mai miza, era – cum fusese și până acum – intruvabil; iar când se întâmpla să-l întâlnească, avea parte de „promisiuni frumoase, apoi o indiferență perfectă”<ref name="ftn86">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 43.</ref>. L. Șăineanu însuși a trebuit să facă demersuri pe lângă Ollănescu, președintele Camerei, pentru ca proiectul care-l viza să fie pus pe ordinea de zi.
Proiectul legii de împământenire a lui L. Șăineanu urma, deci, să ajungă din nou la Cameră și să fie iarăși votat, în aceeași sesiune parlamentară. Cum a trebuit să plece la Berlin (unde îi rămăsese soția, fiind bolnavă), când s-a întors în țară, la 1 martie 1900, L. Șăineanu a constatat că lucrurile rămăseseră în esența lor neschimbate, că proiectul de lege pentru naturalizarea sa întârzia să intre pe ordinea de zi a Camerei. Comisia de indigenat a Adunării Deputaților, condusă de Const. T. Grigorescu și avându-l ca raportor pe Em. N. Lahovari, aprobase cu unanimitate de voturi proiectul de lege pentru încetățenirea lui L. Șăineanu pe 26 februarie 1900<ref name="ftn85">V. ''Desbaterile Adunărei Deputaților,'' nr. 77, 30 aprilie 1900, Ședința de la 3 aprilie 1900, p. 1668.</ref>, dar după aceea lucrurile se blocaseră. L. Șăineanu avea din nou nevoie de sprijin. Take Ionescu, pe ajutorul căruia încă mai miza, era – cum fusese și până acum – intruvabil; iar când se întâmpla să-l întâlnească, avea parte de „promisiuni frumoase, apoi o indiferență perfectă”<ref name="ftn86">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 43.</ref>. L. Șăineanu însuși a trebuit să facă demersuri pe lângă Ollănescu, președintele Camerei, pentru ca proiectul care-l viza să fie pus pe ordinea de zi.


Și această minune s-a petrecut chiar în ultima zi a sesiunii parlamentare 1899-1900, adică pe 3 aprilie 1900. La începutul ședinței, în sală au fost prezenți 138 de deputați, între aceștia și figuri impunătoare precum Take Ionescu, atunci ministru de Finanțe, și – s-a aflat cu această ocazie, când a fost citit raportul comisiei de indigenat – naș al lui L. Șăineanu și, deci, cum s-ar zice, proteguitor al său; la debutul lucrărilor mai erau însă prezente și alte personalități de prim-plan, precum, de pildă, B. Ștefănescu Delavrancea, foarte activ în prima parte a ședinței. Nu e limpede dacă toți aceștia au rămas în sală până la sfârșit; cert este că numele lor nu mai apar în stenograme atunci când se discută indigenatele, semn că fie au plecat, cum era obiceiul, fie au preferat prezența discretă.
Și această minune s-a petrecut chiar în ultima zi a sesiunii parlamentare 1899-1900, adică pe 3 aprilie 1900. La începutul ședinței, în sală au fost prezenți 138 de deputați, între aceștia și figuri impunătoare precum Take Ionescu, atunci ministru de Finanțe, și – s-a aflat cu această ocazie, când a fost citit raportul comisiei de indigenat – naș al lui L. Șăineanu și, deci, cum s-ar zice, proteguitor al său; la debutul lucrărilor mai erau însă prezente și alte personalități de prim-plan, precum, de pildă, B. Ștefănescu Delavrancea, foarte activ în prima parte a ședinței. Nu e limpede dacă toți aceștia au rămas în sală până la sfârșit; cert este că numele lor nu mai apar în stenograme atunci când se discută indigenatele, semn că fie au plecat, cum era obiceiul, fie au preferat prezența discretă.
Linia 229: Linia 229:
<blockquote>Un prim succes, în această direcție [ostilă împământenirii lui L. Șăineanu], fu atragerea lui Hasdeu de partea lor. Bătrânul maestru, aruncând peste bord pe discipolul său favorit pe care până atunci îl ocrotise și apărase împotriva tuturor, îl atacă pe sub ascuns în ''Apărarea Națională,'' alături de Urechiă și V.D. Păun (...]. Și, pentru a zădărnici, în eventualitatea unei încetățeniri, numirea fratelui meu la Universitate, el cere să fie trecut la pensie și, în conivență cu Take Ionescu, pe atunci ministru [al Finanțelor – GV], consimte la desființarea catedrei sale de filologie, singura la care putea aspira fostul său discipol<ref name="ftn95">Const. Șăineanu, op. cit., p. 16.</ref>.</blockquote>
<blockquote>Un prim succes, în această direcție [ostilă împământenirii lui L. Șăineanu], fu atragerea lui Hasdeu de partea lor. Bătrânul maestru, aruncând peste bord pe discipolul său favorit pe care până atunci îl ocrotise și apărase împotriva tuturor, îl atacă pe sub ascuns în ''Apărarea Națională,'' alături de Urechiă și V.D. Păun (...]. Și, pentru a zădărnici, în eventualitatea unei încetățeniri, numirea fratelui meu la Universitate, el cere să fie trecut la pensie și, în conivență cu Take Ionescu, pe atunci ministru [al Finanțelor – GV], consimte la desființarea catedrei sale de filologie, singura la care putea aspira fostul său discipol<ref name="ftn95">Const. Șăineanu, op. cit., p. 16.</ref>.</blockquote>


Desființarea catedrei de filologie era de fapt lovitura cea mai grea și mai neașteptată pe care L. Șăineanu o primea. Iar ea a fost opera chiar a celor pe careeminentul filologmiza. „D-l Hasdeu [...] n-a crezut de datoria sa să facă vreo opoziție, dat fiind indiferentismul care domină la noi, în domeniul științei, ca și în cel al politicii. Nicăieri continuitate, respect pentru tradiție: ''Apres nous, le delugeF'<ref name="ftn96">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 44.</ref> – scria peste un an L. Șăineanu. Iar Take Ionescu era din nou mai mult decât surprinzător, cinic de-a dreptul; cel care văzuse în influentul om politic un salvator al său descoperea acum, după ce retrăsese finanțarea catedrei de filologie comparată, că lucrurile stăteau exact invers:
Desființarea catedrei de filologie era de fapt lovitura cea mai grea și mai neașteptată pe care L. Șăineanu o primea. Iar ea a fost opera chiar a celor pe careeminentul filologmiza. „D-l Hasdeu [...] n-a crezut de datoria sa să facă vreo opoziție, dat fiind indiferentismul care domină la noi, în domeniul științei, ca și în cel al politicii. Nicăieri continuitate, respect pentru tradiție: ''Apres nous, le delugeF'<ref name="ftn96">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 44.</ref> – scria peste un an L. Șăineanu. Iar Take Ionescu era din nou mai mult decât surprinzător, cinic de-a dreptul; cel care văzuse în influentul om politic un salvator al său descoperea acum, după ce retrăsese finanțarea catedrei de filologie comparată, că lucrurile stăteau exact invers:


<blockquote>Take Ionescu, la rândul său, radiind-o din buget, mi-a dat lovitura de grație... [...] în fața unor procedee atât de distructive, mă întreb cu profundă uimire: dacă Take Ionescu, ''fiindu-mi binevoitor,'' a compromis situația mea socială, m-a livrat fanatismului antisemit și a suprimat singura catedră la care puteam aspira fără a provoca susceptibilități, dacă, pe scurt, mi-a distrus până și posibilitatea unei cariere... ce rău mai mare ar fi putut să-mi facă, ''Jiindii-mi dușman?"<ref name="ftn97">ibid., p. 45.</ref> [subl. aut.]</blockquote>
<blockquote>Take Ionescu, la rândul său, radiind-o din buget, mi-a dat lovitura de grație... [...] în fața unor procedee atât de distructive, mă întreb cu profundă uimire: dacă Take Ionescu, ''fiindu-mi binevoitor,'' a compromis situația mea socială, m-a livrat fanatismului antisemit și a suprimat singura catedră la care puteam aspira fără a provoca susceptibilități, dacă, pe scurt, mi-a distrus până și posibilitatea unei cariere... ce rău mai mare ar fi putut să-mi facă, ''Jiindii-mi dușman?"<ref name="ftn97">ibid., p. 45.</ref> [subl. aut.]</blockquote>


Cu toate acestea, L. Șăineanu – prins demult în mecanica politică a încetățenirii, cu stoicismul îndelung exersat, dar, pesemne, încă necrezând până la capăt în ceea ce toate evidențele îi spuneau – admite să joace, rațional, și în această ultim act al unei drame deja eșuate în absurd. își mobilizează ultimele forțe în încercarea de a obține sprijin pentru cauza sa. S-a dus în audiență nu numai la rege, care i-a reiterat sprijinul său, dar și pe al lui Take Ionescu; Lazăr Șăineanu și-a exprimat îndoiala, pentru că văzuse deja cum acest politician excela în arta amăgirilor, dar regele a stăruit: „Vă autorizez să-i spuneți d-lui Take Ionescu că v-am însărcinat, eu, de a-i reaminti promisiunea pe care mi-a făcut-o”<ref name="ftn98">Apud Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 46.</ref>. Numai că influentul om politic era, ca de obicei, ori inabordabil ori, când se-ntâmpla să-l întâlnească, amăgitor în promisiuni. Pe Take Ionescu, era clar, nu se putea conta.
Cu toate acestea, L. Șăineanu – prins demult în mecanica politică a încetățenirii, cu stoicismul îndelung exersat, dar, pesemne, încă necrezând până la capăt în ceea ce toate evidențele îi spuneau – admite să joace, rațional, și în această ultim act al unei drame deja eșuate în absurd. își mobilizează ultimele forțe în încercarea de a obține sprijin pentru cauza sa. S-a dus în audiență nu numai la rege, care i-a reiterat sprijinul său, dar și pe al lui Take Ionescu; Lazăr Șăineanu și-a exprimat îndoiala, pentru că văzuse deja cum acest politician excela în arta amăgirilor, dar regele a stăruit: „Vă autorizez să-i spuneți d-lui Take Ionescu că v-am însărcinat, eu, de a-i reaminti promisiunea pe care mi-a făcut-o”<ref name="ftn98">Apud Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 46.</ref>. Numai că influentul om politic era, ca de obicei, ori inabordabil ori, când se-ntâmpla să-l întâlnească, amăgitor în promisiuni. Pe Take Ionescu, era clar, nu se putea conta.


În disperare, L. Șăineanu a mers în audiență și la P.P. Carp, pe atunci președinte al Consiliului de Miniștri, cu speranța că îl va sensibiliza și că va putea astfel obține sprijinul celui mai puternic om politic al zilei. Poziția prietenoasă a lui P.P. Carp față de evrei era deja de notorietate, ceea ce îl va fi împins probabil pe L. Șăineanu să i se adreseze direct. Dar binecunoscutul politician junimist era demult rezervat față de L. Șăineanu, în principal – din câte putem deduce – din pricina apropierii lui de Hasdeu. încă din vremea începuturilor Junimii devenise notorie adversitatea ireductibilă a lui P.P. Carp la adresa lui Hasdeu, și ea nu se diminuase de-atunci... Din punctul de vedere al acestui reputat conservator, maestrul pe care și-l alesese L. Șăineanu era nefrecventabil; în consecință, nici discipolul nu putea fi altfel... Neîndoielnic că L. Șăineanu știa cum gândește P.P. Carp, căci mai stătuse de vorbă cu el în urmă cu mulți ani și îi văzuse încă de atunci rezerva ironică pe care o avea față de magistrul său; cu acea ocazie, îi împărtășise lui P.P. Carp dorința sa de a se deda „progresului științei în România”, dar acesta îi spusese: „«Foarte bine, dar cu cine vreți să faceți știință? cu Hasdeu?...» Și – își amintește L. Șăineanu – un gest de suverană ironie îi completă gândul, pe jumătate exprimat”<ref name="ftn99">V. Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 46.</ref>.
În disperare, L. Șăineanu a mers în audiență și la P.P. Carp, pe atunci președinte al Consiliului de Miniștri, cu speranța că îl va sensibiliza și că va putea astfel obține sprijinul celui mai puternic om politic al zilei. Poziția prietenoasă a lui P.P. Carp față de evrei era deja de notorietate, ceea ce îl va fi împins probabil pe L. Șăineanu să i se adreseze direct. Dar binecunoscutul politician junimist era demult rezervat față de L. Șăineanu, în principal – din câte putem deduce – din pricina apropierii lui de Hasdeu. încă din vremea începuturilor Junimii devenise notorie adversitatea ireductibilă a lui P.P. Carp la adresa lui Hasdeu, și ea nu se diminuase de-atunci... Din punctul de vedere al acestui reputat conservator, maestrul pe care și-l alesese L. Șăineanu era nefrecventabil; în consecință, nici discipolul nu putea fi altfel... Neîndoielnic că L. Șăineanu știa cum gândește P.P. Carp, căci mai stătuse de vorbă cu el în urmă cu mulți ani și îi văzuse încă de atunci rezerva ironică pe care o avea față de magistrul său; cu acea ocazie, îi împărtășise lui P.P. Carp dorința sa de a se deda „progresului științei în România”, dar acesta îi spusese: „«Foarte bine, dar cu cine vreți să faceți știință? cu Hasdeu?...» Și – își amintește L. Șăineanu – un gest de suverană ironie îi completă gândul, pe jumătate exprimat”<ref name="ftn99">V. Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 46.</ref>.


Trecuseră de atunci 12 ani, perioadă în care L. Șăineanu trăise multe decepții, unele provocate chiar de maestrul său. „De data asta, – notează L. Șăineanu – nu mai eram tânărul plin de iluzii care se prezenta la d-l Carp, ci un om profund încercat de mizeriile vieții, și care venea să-i solicite președintelui Consiliului concursul într-o situație disperată”<ref name="ftn100">Idem.</ref>. După ce Șăineanu i-a atras atenția asupra gravității problemei sale, P.P. Carp i-a dat un răspuns sibilinic, scandând, cu un surâs pe chip, un hexametru binecunoscut: ''„Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo''”. „Felul de a scanda – rememorează L. Șăineanu acest episod – era ireproșabil, și acest mod original de a rezolva o chestiune vitală mi-a părut că trădează o întreagă filosofie”<ref name="ftn101">04 Ibid., p. 47.</ref>. Era limpede că reputatul filosemit P.P. Carp rămânea cel puțin indiferent – dacă nu chiar satisfăcut – în fața tragediei prin care trecea L. Șăineanu.
Trecuseră de atunci 12 ani, perioadă în care L. Șăineanu trăise multe decepții, unele provocate chiar de maestrul său. „De data asta, – notează L. Șăineanu – nu mai eram tânărul plin de iluzii care se prezenta la d-l Carp, ci un om profund încercat de mizeriile vieții, și care venea să-i solicite președintelui Consiliului concursul într-o situație disperată”<ref name="ftn100">Idem.</ref>. După ce Șăineanu i-a atras atenția asupra gravității problemei sale, P.P. Carp i-a dat un răspuns sibilinic, scandând, cu un surâs pe chip, un hexametru binecunoscut: ''„Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo''”. „Felul de a scanda – rememorează L. Șăineanu acest episod – era ireproșabil, și acest mod original de a rezolva o chestiune vitală mi-a părut că trădează o întreagă filosofie”<ref name="ftn101">04 Ibid., p. 47.</ref>. Era limpede că reputatul filosemit P.P. Carp rămânea cel puțin indiferent – dacă nu chiar satisfăcut – în fața tragediei prin care trecea L. Șăineanu.
Linia 245: Linia 245:
Votul s-a reluat într-adevăr a doua zi, pe 15 decembrie 1900, de data aceasta în împrejurări încă și mai ostile. Cei de la ''Apărarea Națională'', având reprezentanți în Cameră, au lansat o foaie volantă contra lui Șăineanu; iar cei doi fii ai președintelui de ședință, același G. Gr. Cantacuzino, s-au așezat chiar în fața urnei, îndemnându-i pe deputați să voteze împotriva proiectului. ,Alții – a aflat apoi Șăineanu – au depus câte două bile negre”<ref name="ftn103">Idem.</ref> în urna albă. în aceste condiții, rezultatul votului nu mai are de ce să surprindă: din 93 voturi, 45 au fost pentru proiect, iar 48 au fost împotrivă. Majoritatea absolută cerută de lege (în acest caz, cel puțin 47 de voturi, dar au fost 48) nu voia ca L. Șăineanu să fie împământenit. Președintele G. Gr. Cantacuzino a tălmăcit îndată sensul votului dat: .Adunarea a respins proiectul de lege”<ref name="ftn104">''Desbaterile Adunărei Deputaților,'' nr. 17, 6 ianuarie 1901, Ședința de la 15 Decembre 1900, p. 217.</ref>.
Votul s-a reluat într-adevăr a doua zi, pe 15 decembrie 1900, de data aceasta în împrejurări încă și mai ostile. Cei de la ''Apărarea Națională'', având reprezentanți în Cameră, au lansat o foaie volantă contra lui Șăineanu; iar cei doi fii ai președintelui de ședință, același G. Gr. Cantacuzino, s-au așezat chiar în fața urnei, îndemnându-i pe deputați să voteze împotriva proiectului. ,Alții – a aflat apoi Șăineanu – au depus câte două bile negre”<ref name="ftn103">Idem.</ref> în urna albă. în aceste condiții, rezultatul votului nu mai are de ce să surprindă: din 93 voturi, 45 au fost pentru proiect, iar 48 au fost împotrivă. Majoritatea absolută cerută de lege (în acest caz, cel puțin 47 de voturi, dar au fost 48) nu voia ca L. Șăineanu să fie împământenit. Președintele G. Gr. Cantacuzino a tălmăcit îndată sensul votului dat: .Adunarea a respins proiectul de lege”<ref name="ftn104">''Desbaterile Adunărei Deputaților,'' nr. 17, 6 ianuarie 1901, Ședința de la 15 Decembre 1900, p. 217.</ref>.


„În felul acesta – notează L. Șăineanu în autobiografia sa – am ieșit pentru totdeauna din cercul vicios, în care intrasem de 12 ani...”<ref name="ftn105">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 48.</ref>
„În felul acesta – notează L. Șăineanu în autobiografia sa – am ieșit pentru totdeauna din cercul vicios, în care intrasem de 12 ani...”<ref name="ftn105">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 48.</ref>


= III. Epilogul inevitabil: expatrierea =
= III. Epilogul inevitabil: expatrierea =
Linia 255: Linia 255:
„Toate inimile românești au tresăltat de o imensă bucurie...” Nu, nu parodiem, cităm.  
„Toate inimile românești au tresăltat de o imensă bucurie...” Nu, nu parodiem, cităm.  


„Strămoșii noștri au tresărit de bucurie în mormintele lor... O, Vladimir, umbră sfântă a românismului, și voi, Mircea, Ștefan, Mihai!...”<ref name="ftn106">„Un fapt regretabil”, ''România,'' 17 decembrie 1900. Apud Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 56.</ref></blockquote>
„Strămoșii noștri au tresărit de bucurie în mormintele lor... O, Vladimir, umbră sfântă a românismului, și voi, Mircea, Ștefan, Mihai!...”<ref name="ftn106">„Un fapt regretabil”, ''România,'' 17 decembrie 1900. Apud Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 56.</ref></blockquote>


Nu toate ziarele, firește, s-au comportat astfel. ''România,'' care, cum vedem, s-a oripilat în fața jubilației antisemite, scrisese cu o zi înainte cât se poate de critic la adresa corpului legiuitor care tocmai respinsese încetățenirea lui L. Șăineanu. După acest ziar, niciun alt evreu nu era mai îndreptățit să obțină împământenirea decât cel tocmai respins: „Dacă d-l Șăineanu nu poate să obțină naturalizarea, cărui israelit i s-ar putea acorda fără a face o injustiție ''scriitorului român'' care nu izbutește s-o obțină? Ce titluri ar fi necesare [subl. aut.]?”<ref name="ftn107">no *** împământenire”, ''România,'' 16 decembrie 1900. Apud Lazare Sainean, ''Une camere philologique...,'' p. 56.</ref>
Nu toate ziarele, firește, s-au comportat astfel. ''România,'' care, cum vedem, s-a oripilat în fața jubilației antisemite, scrisese cu o zi înainte cât se poate de critic la adresa corpului legiuitor care tocmai respinsese încetățenirea lui L. Șăineanu. După acest ziar, niciun alt evreu nu era mai îndreptățit să obțină împământenirea decât cel tocmai respins: „Dacă d-l Șăineanu nu poate să obțină naturalizarea, cărui israelit i s-ar putea acorda fără a face o injustiție ''scriitorului român'' care nu izbutește s-o obțină? Ce titluri ar fi necesare [subl. aut.]?”<ref name="ftn107">no *** împământenire”, ''România,'' 16 decembrie 1900. Apud Lazare Sainéan, ''Une camere philologique...,'' p. 56.</ref>


Asemenea luări de poziție în presa epocii au fost totuși puține. Ziarele au preferat informația seacă și – așa-zicând – neutră, deși votul dat de deputați era scandalos de-a dreptul. L-au condamnat, în scrisori particulare destinate celui ce fusese respins de la încetățenire, câteva personalități ale timpului – precum Alexandru Bibescu sau Pompiliu Eliade – , ceea ce i-a adus oarecare consolare celui nedreptățit.
Asemenea luări de poziție în presa epocii au fost totuși puține. Ziarele au preferat informația seacă și – așa-zicând – neutră, deși votul dat de deputați era scandalos de-a dreptul. L-au condamnat, în scrisori particulare destinate celui ce fusese respins de la încetățenire, câteva personalități ale timpului – precum Alexandru Bibescu sau Pompiliu Eliade – , ceea ce i-a adus oarecare consolare celui nedreptățit.


Deși supus umilințelor și ofenselor, se pare că L. Șăineanu încă mai ezita dacă să ia sau nu calea pribegiei. Dacă ar fi primit, măcar, recunoașterea științifică a meritelor sale, ar fi rămas, probabil, mai departe în țară. Publicase în 1900 cele trei volume ale ''Injluenței orientale asupra limbei și culturei române'', la care L. Șăineanu ținea – și nu fără temei – în mod deosebit. Dedicase acestui monumental studiu mai bine de două decenii de muncă. Fusese fascinat de dimensiunea orientală a limbii și culturii românești încă de la vârsta de 20 de ani, când descoperise ''Dicționarul etimologic daco-romăn'' (1879) întocmit de Cihac (neavând bani să cumpere cele două volume ale acestui dicționar, le-a copiat ''mânu propria,'' act care arată singur măsura „revelației” trăite atunci de tânărul Șăineanu); în 1885, publicase – în ''Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie'' a lui Tocilescu – un amplu și important studiu, „Elementele turcești din limba română”, publicat în același an sub formă de carte<ref name="ftn108">Lazăr Șăineanu, ''Elemente turcești în limba română'' (București, Tipografia Academiei Române, 1885).</ref>, care prefigura ampla și erudita lucrare pe care o va publica peste 15 ani. Dar ''Influența orientală...,'' apărută în 1900, pe care autorul o considera o „supremă mărturie a dragostei mele pentru limba și poporul român”<ref name="ftn109">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 49.</ref>, a fost respinsă de la premiere de Academia Română, care i-a preferat o... ''Istorie a cailor.'' Comisia de premiere, prezidată de Tocilescu, recunoștea valoarea operei lui L. Șăineanu, dar îi reproșa totodată defecte inventate, de pildă, că n-a consultat opere ce încă nu apăruseră<ref name="ftn110">E vorba de ''Materialuri folkloristice,'' editate de Tocilescu, al căror prim tom nu apăruse, dar care fusese totuși consultat de L. Șăineanu în șpalturi. V. L. Vornea, op. cit., p. 81.</ref>. A fost, susține C. Șăineanu, momentul care „a pus vârf răbdării fratelui meu”<ref name="ftn111">Const. Șăineanu, op. cit. p. 18.</ref>. L. Șăineanu ar fi suportat respingerea încetățenirii, dar n-a putut suporta deprecierea muncii lui de 20 de ani<ref name="ftn112">în compensație. ''Influența orientală...'' a fost de două ori premiată în Franța, primind premiul Volney din partea Institutului Franței și premiul Bibescu din partea Societății de Lingvistică din Paris. V. L. Vornea, op. cit., p. 30.</ref>.
Deși supus umilințelor și ofenselor, se pare că L. Șăineanu încă mai ezita dacă să ia sau nu calea pribegiei. Dacă ar fi primit, măcar, recunoașterea științifică a meritelor sale, ar fi rămas, probabil, mai departe în țară. Publicase în 1900 cele trei volume ale ''Injluenței orientale asupra limbei și culturei române'', la care L. Șăineanu ținea – și nu fără temei – în mod deosebit. Dedicase acestui monumental studiu mai bine de două decenii de muncă. Fusese fascinat de dimensiunea orientală a limbii și culturii românești încă de la vârsta de 20 de ani, când descoperise ''Dicționarul etimologic daco-romăn'' (1879) întocmit de Cihac (neavând bani să cumpere cele două volume ale acestui dicționar, le-a copiat ''mânu propria,'' act care arată singur măsura „revelației” trăite atunci de tânărul Șăineanu); în 1885, publicase – în ''Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie'' a lui Tocilescu – un amplu și important studiu, „Elementele turcești din limba română”, publicat în același an sub formă de carte<ref name="ftn108">Lazăr Șăineanu, ''Elemente turcești în limba română'' (București, Tipografia Academiei Române, 1885).</ref>, care prefigura ampla și erudita lucrare pe care o va publica peste 15 ani. Dar ''Influența orientală...,'' apărută în 1900, pe care autorul o considera o „supremă mărturie a dragostei mele pentru limba și poporul român”<ref name="ftn109">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 49.</ref>, a fost respinsă de la premiere de Academia Română, care i-a preferat o... ''Istorie a cailor.'' Comisia de premiere, prezidată de Tocilescu, recunoștea valoarea operei lui L. Șăineanu, dar îi reproșa totodată defecte inventate, de pildă, că n-a consultat opere ce încă nu apăruseră<ref name="ftn110">E vorba de ''Materialuri folkloristice,'' editate de Tocilescu, al căror prim tom nu apăruse, dar care fusese totuși consultat de L. Șăineanu în șpalturi. V. L. Vornea, op. cit., p. 81.</ref>. A fost, susține C. Șăineanu, momentul care „a pus vârf răbdării fratelui meu”<ref name="ftn111">Const. Șăineanu, op. cit. p. 18.</ref>. L. Șăineanu ar fi suportat respingerea încetățenirii, dar n-a putut suporta deprecierea muncii lui de 20 de ani<ref name="ftn112">în compensație. ''Influența orientală...'' a fost de două ori premiată în Franța, primind premiul Volney din partea Institutului Franței și premiul Bibescu din partea Societății de Lingvistică din Paris. V. L. Vornea, op. cit., p. 30.</ref>.


La începutul anului 1901, se mai întâmplă însă ceva, legat de soarta aceleiași opere, care, după toate indiciile, a cântărit în decizia – pe care autorul o va lua peste puțin timp – de a se expatria : intrarea în conflict deschis a lui L. Șăineanu cu N. Iorga. Totul a pornit de la o recenzie semnată de istoric la ''Influența orientală..., ''publicată în ''Noua Revistă Română<ref name="ftn113">N. Iorga, „Studiile d-lui Șăineanu despre influențile orientale asupra noastră”, ''Noua Revistă Română,'' nr. 26, 15 ianuarie 1901, voi. 3, pp. 58-65.</ref>''.'' Era un comentariu amplu, pe ansamblu pozitiv, dar conținând și unele observații critice, acestea din urmă supradimensionate în raport cu economia textului și, mai ales, cu judecata globală privind opera recenzată.
La începutul anului 1901, se mai întâmplă însă ceva, legat de soarta aceleiași opere, care, după toate indiciile, a cântărit în decizia – pe care autorul o va lua peste puțin timp – de a se expatria : intrarea în conflict deschis a lui L. Șăineanu cu N. Iorga. Totul a pornit de la o recenzie semnată de istoric la ''Influența orientală..., ''publicată în ''Noua Revistă Română<ref name="ftn113">N. Iorga, „Studiile d-lui Șăineanu despre influențile orientale asupra noastră”, ''Noua Revistă Română,'' nr. 26, 15 ianuarie 1901, voi. 3, pp. 58-65.</ref>''.'' Era un comentariu amplu, pe ansamblu pozitiv, dar conținând și unele observații critice, acestea din urmă supradimensionate în raport cu economia textului și, mai ales, cu judecata globală privind opera recenzată.
Linia 313: Linia 313:
Când N. Iorga publica textul din care sunt extrase cuvintele de mai sus, pe 1 aprilie 1901, L. Șăineanu luase deja o decizie radicală: expatrierea sa și a familiei sale. Presa anunțase încă de pe la mijlocul lui martie 1901 că Lazăr Șăineanu hotărâse să părăsească România<ref name="ftn146">V., de pildă, T.P., „D. Lazăr Șăineanu”, ''Epoca,'' anul VII, nr. 1618- 69, 12 martie 1901, p. 1.</ref>. După 12 ani (dar, de fapt, 14 ani, dacă socotim timpul scurs de la prima cerere de împământenire) de urcat „treptele celor două capiști ale indigenatelor”<ref name="ftn147">Așa stă scris într-un manuscris din 1920 al lui L. Șăineanu, găsit și publicat de L. Vornea. V. L. Vornea, ''Lazăr Șăineanu. Schiță biografică'' (București, f.a.), p. 27.</ref>, după ce lucrarea sa fundamentală fusese desconsiderată de Academie și anulată de un N. Iorga, după ce catedra la care aspira fusese desființată, L. Șăineanu nu mai avea decât această soluție de ieșire din situație. Cum se poate ușor constata, nu a ales-o liber, ci i-a fost impusă. La vârsta de 42 de ani, cu o profesie fundamental legată de limba și cultura română, expatrierea nu avea cum să fie o soluție fericită. A spus-o el însuși în cuvântul introductiv la O ''carieră filologică:'' „profunda mâhnire pe care o încerc, vii/ • 11hIm mim constrâns să părăsesc la această vârstă I»r«niiiii(iil de două ori sacru pentru mine – pentru că o ni un*icut acolo și pentru că părinții mei odihnesc acolo lrtl. Cu toate acestea, mărturisește cel prigonit mai departe, „sufletul meu nu resimte nici un fel de amărăciune la adresa națiunii române, căci ea nu poate și nu trebuie să fie făcută responsabilă de conduita nedemnă a câtorva politicieni rătăciți”<ref name="ftn148">ibid., pp. VII-VIII.</ref>.
Când N. Iorga publica textul din care sunt extrase cuvintele de mai sus, pe 1 aprilie 1901, L. Șăineanu luase deja o decizie radicală: expatrierea sa și a familiei sale. Presa anunțase încă de pe la mijlocul lui martie 1901 că Lazăr Șăineanu hotărâse să părăsească România<ref name="ftn146">V., de pildă, T.P., „D. Lazăr Șăineanu”, ''Epoca,'' anul VII, nr. 1618- 69, 12 martie 1901, p. 1.</ref>. După 12 ani (dar, de fapt, 14 ani, dacă socotim timpul scurs de la prima cerere de împământenire) de urcat „treptele celor două capiști ale indigenatelor”<ref name="ftn147">Așa stă scris într-un manuscris din 1920 al lui L. Șăineanu, găsit și publicat de L. Vornea. V. L. Vornea, ''Lazăr Șăineanu. Schiță biografică'' (București, f.a.), p. 27.</ref>, după ce lucrarea sa fundamentală fusese desconsiderată de Academie și anulată de un N. Iorga, după ce catedra la care aspira fusese desființată, L. Șăineanu nu mai avea decât această soluție de ieșire din situație. Cum se poate ușor constata, nu a ales-o liber, ci i-a fost impusă. La vârsta de 42 de ani, cu o profesie fundamental legată de limba și cultura română, expatrierea nu avea cum să fie o soluție fericită. A spus-o el însuși în cuvântul introductiv la O ''carieră filologică:'' „profunda mâhnire pe care o încerc, vii/ • 11hIm mim constrâns să părăsesc la această vârstă I»r«niiiii(iil de două ori sacru pentru mine – pentru că o ni un*icut acolo și pentru că părinții mei odihnesc acolo lrtl. Cu toate acestea, mărturisește cel prigonit mai departe, „sufletul meu nu resimte nici un fel de amărăciune la adresa națiunii române, căci ea nu poate și nu trebuie să fie făcută responsabilă de conduita nedemnă a câtorva politicieni rătăciți”<ref name="ftn148">ibid., pp. VII-VIII.</ref>.


Astfel se sfârșea ceea ce el numea, nu fără temei, ''„bellum omnium contra unum!'<ref name="ftn149">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique...,'' p. 49.</ref>''.'' Deși, dacă ne uităm la ce se întâmpla atunci, Lazăr Șăineanu nu era unic: cohorte de evrei începuseră deja din 1899 să părăsească România, numărul evreilor români scăzând simțitor, proces care va continua până în ajunul Primului Război Mondial<ref name="ftn150">V. Leon Ghelerter, „Descreșterea populației israelite în România. 1899-1912”, în ''Evreii din România în texte istoriogrqfice.'' Antologie realizată de Lya Benjamin (București, Editura Hasefer, 2004). După aprecierile lui Leon Ghelerter, din România au emigrat în intervalul 1899-1912 aproape 43.000 de evrei.</ref>. Dar, dintr-un alt punct de vedere, Lazăr Șăineanu era însă unic: era printre primii evrei care intraseră în arena culturală românească, dar singurul care aspira – în baza meritelor proprii – la integrare și recunoaștere în chiar instituțiile ei oficiale, adică în universitate. Iar competitivitatea pe care o probase de la debutul său devenise rapid indezirabilă<ref name="ftn151">Un alt co-național contemporan, C. Dobrogeanu-Gherea, adoptase o altă soluție: aceea de a intra în competiția culturală doar simbolic, nu și pentru a obține un statut social oficial de om de cultură, bugetat de stat; e motivul principal, cred, pentru care împământenirea lui – petrecută în 1890 – nu a cunoscut obiecții deosebite, deși orientarea sa politică putea să-l deservească mult mai mult decât pe apoliticul Lazăr Șăineanu.</ref>. Nemaiavând loc în cultura română, exilul îi apărea ca singura soluție.
Astfel se sfârșea ceea ce el numea, nu fără temei, ''„bellum omnium contra unum!'<ref name="ftn149">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 49.</ref>''.'' Deși, dacă ne uităm la ce se întâmpla atunci, Lazăr Șăineanu nu era unic: cohorte de evrei începuseră deja din 1899 să părăsească România, numărul evreilor români scăzând simțitor, proces care va continua până în ajunul Primului Război Mondial<ref name="ftn150">V. Leon Ghelerter, „Descreșterea populației israelite în România. 1899-1912”, în ''Evreii din România în texte istoriogrqfice.'' Antologie realizată de Lya Benjamin (București, Editura Hasefer, 2004). După aprecierile lui Leon Ghelerter, din România au emigrat în intervalul 1899-1912 aproape 43.000 de evrei.</ref>. Dar, dintr-un alt punct de vedere, Lazăr Șăineanu era însă unic: era printre primii evrei care intraseră în arena culturală românească, dar singurul care aspira – în baza meritelor proprii – la integrare și recunoaștere în chiar instituțiile ei oficiale, adică în universitate. Iar competitivitatea pe care o probase de la debutul său devenise rapid indezirabilă<ref name="ftn151">Un alt co-național contemporan, C. Dobrogeanu-Gherea, adoptase o altă soluție: aceea de a intra în competiția culturală doar simbolic, nu și pentru a obține un statut social oficial de om de cultură, bugetat de stat; e motivul principal, cred, pentru care împământenirea lui – petrecută în 1890 – nu a cunoscut obiecții deosebite, deși orientarea sa politică putea să-l deservească mult mai mult decât pe apoliticul Lazăr Șăineanu.</ref>. Nemaiavând loc în cultura română, exilul îi apărea ca singura soluție.


Lazăr Șăineanu spera într-un fel că gestul său de a lua calea pribegiei, ca urmare a tratamentului umilitor și fără pereche la care fusese supus de cele două foruri legiuitoare, va provoca în mediile românești o emoție simpatetică și cât de cât consolatoare. Resimțise din plin, cum rezultă și din autobiografia sa, nu numai resentimentul șovin și activ al unor politicieni, puțini, dar extrem de ofensivi și de eficienți, dar și placiditatea și amoralismul care-i caracteriza pe cei mai mulți, chiar și pe cei cu reputație de filosemiți, și îi era greu să admită că poziția lor era și poziția țării pe care o reprezentau. Nădăjduia, deci, că, acum, în fața dezastrului pe care aceștia îl produseseră prin acțiunea sau inacțiunea lor, prin complicitate sau indiferență, măcar mediile intelectuale, ziarele vor ieși din amorțeală, vor avea o tresărire de conștiință și vor penaliza pe cei care-i împiedicaseră încetățenirea și-l împinseseră la bejenie. Ar fi fost un act de empatie care l-ar fi mângâiat cât de cât.
Lazăr Șăineanu spera într-un fel că gestul său de a lua calea pribegiei, ca urmare a tratamentului umilitor și fără pereche la care fusese supus de cele două foruri legiuitoare, va provoca în mediile românești o emoție simpatetică și cât de cât consolatoare. Resimțise din plin, cum rezultă și din autobiografia sa, nu numai resentimentul șovin și activ al unor politicieni, puțini, dar extrem de ofensivi și de eficienți, dar și placiditatea și amoralismul care-i caracteriza pe cei mai mulți, chiar și pe cei cu reputație de filosemiți, și îi era greu să admită că poziția lor era și poziția țării pe care o reprezentau. Nădăjduia, deci, că, acum, în fața dezastrului pe care aceștia îl produseseră prin acțiunea sau inacțiunea lor, prin complicitate sau indiferență, măcar mediile intelectuale, ziarele vor ieși din amorțeală, vor avea o tresărire de conștiință și vor penaliza pe cei care-i împiedicaseră încetățenirea și-l împinseseră la bejenie. Ar fi fost un act de empatie care l-ar fi mângâiat cât de cât.
Linia 329: Linia 329:
Lazăr Șăineanu era o podoabă pentru literatura română<ref name="ftn154">''Curierul Olteniei,'' 23 aprilie 1901. Apud, L. Vomea, ''Lazăr Șăineanu. Schiță biografică'' (București, f.a.), p. 145.</ref>.</blockquote>
Lazăr Șăineanu era o podoabă pentru literatura română<ref name="ftn154">''Curierul Olteniei,'' 23 aprilie 1901. Apud, L. Vomea, ''Lazăr Șăineanu. Schiță biografică'' (București, f.a.), p. 145.</ref>.</blockquote>


Asemenea cuvinte au fost, totuși, rare. Indiferența a fost atitudinea cea mai răspândită a mediilor intelectuale față de umilințele pe care L. Șăineanu le îndura. Lucrul acesta s-a văzut și mai bine după publicarea broșurii sale, ''O carieră filologică (1885- 1900): Istoricul unei împământeniri. Memoriu autobiografic'', în primăvara anului 1901, atât în limba română cât și în limba franceză. După toate indiciile, L. Șăineanu a sperat mult că mărturia sa autobiografică va produce cel puțin un frison în rândul majoritarilor, dacă nu chiar o solidarizare deschisă cu cel lovit de „o bandă de șovini orbi”<ref name="ftn155">Lazare Sainean, ''Une carriere philologique en Roumanie...,'' p. VII.</ref>. N-a fost însă așa. Dimpotrivă. Mărturia sa dureroasă a trecut neobservată, ca și cum nu s-ar fi produs. Citind O ''carieră JILologică,'' mulți vor fi fost oripilați de tratamentul la care a fost supus L. Șăineanu, după cum se poate vedea din unele scrisori private<ref name="ftn156">V., de pildă, scrisoarea pe care George Mumu, traducătorul ''Riadei,'' aflat la Budapesta, i-a trimis-o lui Ioan Bogdan, datată 17/30 mai 1902, scrisoare care se află în formă olografa la Biblioteca Centrală Universitară din București (cota 093.32/CXXXVI. 24).</ref>, dar ecoul public a fost destul de șters, invizibil chiar în raport cu gravitatea faptelor dezvăluite prin această broșură.
Asemenea cuvinte au fost, totuși, rare. Indiferența a fost atitudinea cea mai răspândită a mediilor intelectuale față de umilințele pe care L. Șăineanu le îndura. Lucrul acesta s-a văzut și mai bine după publicarea broșurii sale, ''O carieră filologică (1885- 1900): Istoricul unei împământeniri. Memoriu autobiografic'', în primăvara anului 1901, atât în limba română cât și în limba franceză. După toate indiciile, L. Șăineanu a sperat mult că mărturia sa autobiografică va produce cel puțin un frison în rândul majoritarilor, dacă nu chiar o solidarizare deschisă cu cel lovit de „o bandă de șovini orbi”<ref name="ftn155">Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique en Roumanie...,'' p. VII.</ref>. N-a fost însă așa. Dimpotrivă. Mărturia sa dureroasă a trecut neobservată, ca și cum nu s-ar fi produs. Citind O ''carieră JILologică,'' mulți vor fi fost oripilați de tratamentul la care a fost supus L. Șăineanu, după cum se poate vedea din unele scrisori private<ref name="ftn156">V., de pildă, scrisoarea pe care George Mumu, traducătorul ''Riadei,'' aflat la Budapesta, i-a trimis-o lui Ioan Bogdan, datată 17/30 mai 1902, scrisoare care se află în formă olografa la Biblioteca Centrală Universitară din București (cota 093.32/CXXXVI. 24).</ref>, dar ecoul public a fost destul de șters, invizibil chiar în raport cu gravitatea faptelor dezvăluite prin această broșură.


Cum se explică această lipsă de recepție față de o confesiune-document bulversantă? într-o scrisoare trimisă din Paris către fratele său, Constantin, datată 11 aprilie 1901, L. Șăineanu atribuie absența ecoului broșurii sale în țara natală unei „conspirații a tăcerii”<ref name="ftn157">''Lettres de L. Sainean, le grand philologue (1859-1934)'' (București, 1936) – Publiees, prefacees et annotees par son frere Constantin p.11.</ref>; aceeași explicație o dă peste mulți ani, în 1928: „în țară presa primise un cuvânt de ordine de a trece sub tăcere apariția fragmentului autobiografic”<ref name="ftn158">L. Vomea, ''Lazăr Șăineanu. Schiță biografică'' (București, f.a.), p. 28.</ref>. Era, desigur, o exagerare, pornită din nevoia de a raționaliza indiferența cvasi-generalizată în fața tragediei. Firește, nu este exclus ca difuzarea broșurii în variantă românească să fi fost într-o măsură boicotată, dar acest posibil fapt nu poate explica până la capăt lipsa de receptare de care a avut parte mărturia celui nedreptățit. în realitate, între insensibilitatea mediatică, intelectuală, politică în raport cu calvarul încetățenirii întins pe 12 ani al lui L. Șăineanu și destinul acestei cărți recapitulative nu e decât o tristă continuitate.
Cum se explică această lipsă de recepție față de o confesiune-document bulversantă? într-o scrisoare trimisă din Paris către fratele său, Constantin, datată 11 aprilie 1901, L. Șăineanu atribuie absența ecoului broșurii sale în țara natală unei „conspirații a tăcerii”<ref name="ftn157">''Lettres de L. Sainéan, le grand philologue (1859-1934)'' (București, 1936) – Publiées, préfacées et annotées par son frère Constantin p.11.</ref>; aceeași explicație o dă peste mulți ani, în 1928: „în țară presa primise un cuvânt de ordine de a trece sub tăcere apariția fragmentului autobiografic”<ref name="ftn158">L. Vomea, ''Lazăr Șăineanu. Schiță biografică'' (București, f.a.), p. 28.</ref>. Era, desigur, o exagerare, pornită din nevoia de a raționaliza indiferența cvasi-generalizată în fața tragediei. Firește, nu este exclus ca difuzarea broșurii în variantă românească să fi fost într-o măsură boicotată, dar acest posibil fapt nu poate explica până la capăt lipsa de receptare de care a avut parte mărturia celui nedreptățit. în realitate, între insensibilitatea mediatică, intelectuală, politică în raport cu calvarul încetățenirii întins pe 12 ani al lui L. Șăineanu și destinul acestei cărți recapitulative nu e decât o tristă continuitate.


Oarece consolare a avut de la varianta franceză a autobiografiei sale, L. Șăineanu primind scrisori de solidarizare din partea unor savanți occidentali precum Gas ton Paris, Georges Brandes, M. Vilmotte, K. Nyrop, Lombroso ș.a.; mediatic, însă, nici în Franța nu se înregistrează vreun ecou notabil stârnit de mărturia sa autobiografică.Țara care-l primea, și în slujba căreia se va pune cu toată devoțiunea și cu o putere de muncă titanică, dar și cu o capacitate creatoare deloc comună, se dovedea mai prietenoasă decât țara sa natală, dar, la rigoare, nici ea foarte generoasă. Lazare Sainean, cum va semna autorul ''Influenței orientale...'' după ce se va stabili la Paris, n-a mai avut parte de tratamentul antisemit de la București, dar nici de răsplata care i s-ar fi cuvenit pentru prodigioasa sa operă în limba franceză<ref name="ftn159">Opera franceză a lui Lazare Sainean este impresionantă deopotrivă prin cantitate și calitate. Prima sa lucrare importantă, ''La creation metaphorique en frangais et en roman. Images tirees du monde des animaux domestiques'' (2 voi., Halle a.d.S.. M. Niemeyer, 1905, 1907), aduce o contribuție critică astăzi unanim acceptată în lingvistică: aceea a înlăturării din tehnicile acestei discipline a reconstrucției imaginare a etimonului latin, tehnică până atunci larg utilizată de lexicografia romanică (multe dicționare italienești, spaniole, franțuzești etc. servindu-se de ea ca și cum ar fi fost legitimă). Sunt apoi studiile dedicate argoului și vorbirii populare – între care merită amintite: ''L’Argot ancien'' (1907), ''Les Sources de l'Argot ancien'' (1912), ''L’argot des tranchees'' (1915), ''Le Langage parisien'' (1920), acesta din urmă poate cel mai important, primind de altfel o valoroasă distincție științifică (premiul Volney în 1920) – care i-au adus o largă recunoaștere științifică ce dăinuie până astăzi, noutatea lor constând in perspectiva sociologică / sociolingvistică adoptată (argoul fiind studiat pe categorii sociale – soldați, marinari, muncitori etc. „inventând” acest mijloc de comunicare din rațiuni sociologice de expresivitate). Merită de asemenea amintită lucrarea sa în două volume ''La Langue de Rabelais'' (1920,1923), care marchează o nouă treaptă de analiză a francezei vemaculare. O prezentare oricât de sumară nu poate să ignore cele trei volume, totalizând mai bine de 1500 de pagini, care formează opera sa franceză cea mai ambițioasă: ''Les Sources indigenes de l’Etymologie frangaise'' (1925-1930). Opera franceză a lui Lazare Sainean s-a bucurat de aprecieri elogioase din partea unor somități științifice ale epocii precum Gerhard Rohlfs, Leon Spitzer, E. Durkheim, G. Tarde Ș-a.</ref>, și astăzi de referință în lumea filologilor<ref name="ftn160">Un exemplu: Natalie Zemon Davis, „Beyond Babei”, în Natalie Zemon Davis, Timothy Hampton, ''Rabelais and His Critics'' (The Regents of the University of California and the Doreen B. Townsend Center for the Humanities, 1998). De asemenea, lucrări ale lui Lazare Sainean sunt astăzi reeditate (de. ex. ''L'argot des tranchăes'' a fost retipărită în Franța în 2006). Niciun cercetător de azi al argoului nu poate să facă abstracție de contribuția de pionierat a lui Lazare Sainean în acest domeniu: aceeași întâietate îi este astăzi larg recunoscută și în studiile rabelaisiene.</ref>. E suficient, poate, de arătat că, în ciuda unor promisiuni și iluzii, Lazare Sainean nu și-a găsit o catedră universitară – aspirație veche și legitimă – nici în orașul-lumină în care-și găsise azil.
Oarece consolare a avut de la varianta franceză a autobiografiei sale, L. Șăineanu primind scrisori de solidarizare din partea unor savanți occidentali precum Gaston Paris, Georges Brandes, M. Vilmotte, K. Nyrop, Lombroso ș.a.; mediatic, însă, nici în Franța nu se înregistrează vreun ecou notabil stârnit de mărturia sa autobiografică. Țara care-l primea, și în slujba căreia se va pune cu toată devoțiunea și cu o putere de muncă titanică, dar și cu o capacitate creatoare deloc comună, se dovedea mai prietenoasă decât țara sa natală, dar, la rigoare, nici ea foarte generoasă. Lazare Sainéan, cum va semna autorul ''Influenței orientale...'' după ce se va stabili la Paris, n-a mai avut parte de tratamentul antisemit de la București, dar nici de răsplata care i s-ar fi cuvenit pentru prodigioasa sa operă în limba franceză.<ref name="ftn159"> Opera franceză a lui Lazare Sainéan este impresionantă deopotrivă prin cantitate și calitate. Prima sa lucrare importantă, ''La création métaphorique en français et en roman. Images tirées du monde des animaux domestiques'' (2 vol., Halle a.d.S.. M. Niemeyer, 1905, 1907), aduce o contribuție critică astăzi unanim acceptată în lingvistică: aceea a înlăturării din tehnicile acestei discipline a reconstrucției imaginare a etimonului latin, tehnică până atunci larg utilizată de lexicografia romanică (multe dicționare italienești, spaniole, franțuzești etc. servindu-se de ea ca și cum ar fi fost legitimă). Sunt apoi studiile dedicate argoului și vorbirii populare – între care merită amintite: ''L’Argot ancien'' (1907), ''Les Sources de l'Argot ancien'' (1912), ''L’argot des tranchées'' (1915), ''Le Langage parisien'' (1920), acesta din urmă poate cel mai important, primind de altfel o valoroasă distincție științifică (premiul Volney în 1920) – care i-au adus o largă recunoaștere științifică ce dăinuie până astăzi, noutatea lor constând in perspectiva sociologică / sociolingvistică adoptată (argoul fiind studiat pe categorii sociale – soldați, marinari, muncitori etc. „inventând” acest mijloc de comunicare din rațiuni sociologice de expresivitate). Merită de asemenea amintită lucrarea sa în două volume ''La Langue de Rabelais'' (1920, 1923), care marchează o nouă treaptă de analiză a francezei vernaculare. O prezentare oricât de sumară nu poate să ignore cele trei volume, totalizând mai bine de 1500 de pagini, care formează opera sa franceză cea mai ambițioasă: ''Les Sources indigènes de l’Étymologie française'' (1925-1930). Opera franceză a lui Lazare Sainéan s-a bucurat de aprecieri elogioase din partea unor somități științifice ale epocii precum Gerhard Rohlfs, Leon Spitzer, E. Durkheim, G. Tarde ș.a.</ref>, și astăzi de referință în lumea filologilor.<ref name="ftn160"> Un exemplu: Natalie Zemon Davis, „Beyond Babel”, în Natalie Zemon Davis, Timothy Hampton, ''Rabelais and His Critics'' (The Regents of the University of California and the Doreen B. Townsend Center for the Humanities, 1998). De asemenea, lucrări ale lui Lazare Sainéan sunt astăzi reeditate (de. ex. ''L'argot des tranchées'' a fost retipărită în Franța în 2006). Niciun cercetător de azi al argoului nu poate să facă abstracție de contribuția de pionierat a lui Lazare Sainéan în acest domeniu: aceeași întâietate îi este astăzi larg recunoscută și în studiile rabelaisiene.</ref>. E suficient, poate, de arătat că, în ciuda unor promisiuni și iluzii, Lazare Sainéan nu și-a găsit o catedră universitară – aspirație veche și legitimă – nici în orașul-lumină în care-și găsise azil.


= IV. Morala de la urmă: „filologie și ortodoxie” =
= IV. Morala de la urmă: „filologie și ortodoxie” =
Octavian.Mocanu
Lingviști
76 de modificări
Adus de la „https://wiki.dexonline.ro/wiki/Special:MobileDiff/4965”