Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Biografii/Radiografia unei expatrieri - Cazul Lazăr Șăineanu”

Ca să înțelegem cum anume s-a întâmplat acest efect pervers, trebuie mai întâi arătat, căci e plin de semnificație, cum anume a reușit L. Șăineanu să câștige laurii instituției din care făceau parte adversarii săi binecunoscuți V. A. Urechiă, Dim. Sturdza, I. Negruzzi. Cu câțiva ani înainte, Academia Română anunțase un concurs pentru cea mai bună lucrare privitoare la ''Basmele române în comparație cu legendele clasice și în legătură cu basmele popoarelor romanice,'' opera câștigătoare urmând să primească un premiu și să fie publicată. Regulamentul concursului prevedea ca lucrările ce se vor prezenta să nu poarte la vedere numele autorului, ci doar un moto, identitatea autorului fiind într-un plic sigilat, având pe el același moto, care urma să se desfacă în plenul Academiei, după ce înalta instituție va vota propunerea de premiere formulată de juriul concursului. Ei bine, la concursul din 1894 s-a înregistrat un singur manuscris, având ca moto o deviză din Apuleiu („Ego tibi varias fabulas conseram...”<ref name="ftn26">Detalii despre felul în care s-a desfășurat concursul în L. Vomea, op. cit. , p. 24.</ref>). Era un volum de 1000 de pagini (numai indicele de nume avea 100 de pagini, pe două coloane), care radiografia lumea basmelor dintotdeauna și de pretutindeni, inclusiv mitologia antică, pe care o clasifica ingenios, deducând totodată caracterul universal al acestor povestiri fabuloase. Juriul concursului, compus din părintele Simion Florea Marian (președinte) – autoritatea în domeniul folclorului și etnografiei în acea perioadă – și profesorii Quintescu și Roman, a apreciat că lucrarea merita din plin premiul, drept pentru care a prezentat mai apoi plenului Academiei Române propunerea de premiere pentru a fi validată. Academicienii au aprobat- o cu unanimitate de voturi. Când s-a deschis însă plicul sigilat care purta pe el cuvintele din Apuleiu, și s-a aflat că lucrarea aparține lui L. Șăineanu, unii academicieni au fost pesemne consternați<ref name="ftn27">într-o scrisoare către L. Șăineanu din 16 aprilie 1894, Moses Gaster se amuza copios închipuindu-și scena de la Academie: „Nu pot să nu râd de modul cum auguștii neghiobi de la Academie s-au tras singuri pe sfoară. (...) dar ca să vie ei și să-ți dea orbește premiul nici că se poate o rușine și o batjocură mai mare. ''Auzi'' d-ta un ''jidani ''și el să ne ia ''premiile''! și parcă i-auz cu veninosul Sturdza în cap și cu ramolitul Bianu în coadă.” V. Moses Gaster, ''Memorii, Corespondență.,'' Ediție îngrijită și adnotată de Victor Eskenasy (București, Ed. Hasefer, 1998), pp. 350-351.</ref>, alții s-au cutremurat de indignare. „Au fost loviți ca de trăsnet”<ref name="ftn28">Moses Gaster, op. cit., p. 78.</ref>, își imagina Gaster scena. Dim. Sturdza, de pildă, s-a manifestat în acest chip, iar Iacob Negruzzi nu s-a dat înapoi de la a cere un „răsvot”. Era însă prea târziu pentru a se putea schimba decizia de premiere care fusese luată după toate regulile concursului...

La ședința din 13 aprilie 1895, la începutul căreia au fost prezenți 85 de senatori, 35 lipsind, s-au discutat și aprobat cu rapiditate – pe bandă rulantă, cum ^e spune – mai multe indigenate, până ce s-a ajuns la cererea lui L. Șăineanu. Aici dezbaterile s-au lățit considerabil, animatorul lor fiind același vigilent „patriot” V. A. Urechiă. După ce dr. I. Cemătescu a prezentat raportul unanim pozitiv al celor cinci membri ai comisiei de indigenat, arătând argumentele clar favorabile încetățenirii lui L. Șăineanu (născut în țară, stagiu militar satisfăcut la vârsta legală, „buna purtare în societate” certificată de Primăria Bucureștilor, studii în țară și în limba română, publicații valoroase, premii, prețuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiție a petiționarului, faptul de a fi „îmbogățit literatura noastră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre representanții cei mai de valoare ai societăței române”<ref name="ftn30">52 Ibid., p. 756.</ref>), a cerut senatorilor să fie votat proiectul de lege vizând împământenirea cu dispensă de stagiu a lui L. Șăineanu.

Imediat s-a înscris la cuvânt V. A. Urechiă, spunând mai întâi: „D-lor senatori, nu eram hotărât să iau cuvântul, deși hotărât eram să votez în contra proiectului de lege care s-a citit”<ref name="ftn31">Idem.</ref>. În realitate, cum se va vedea, era bine pregătit, având asupra sa cărți și citate pentru a-ți susține discursul demolator. Prima sa țintă critică a constituit-o Hasdeu, care făcuse să circule printre senatori o scrisoare în sprijinul încetățenirii lui L. Șăineanu în care afirma: „cine din Senat va da un vot contrariu, nu va fi nici un om serios, nici un om imparțial”<ref name="ftn32">Idem. E vorba de o scrisoare a lui Hasdeu adresată lui L. Șăineanu datată 9 aprilie 1895, în care, între altele, se mai spune: „De 12 ani vă cunosc și de 12 ani vă urmăresc studiile. [...] Am putut să mă conving nu numai de puterea d-voastră de muncă, de aptitudinile d-voastră, de știința d-voastră, dar și de ardoarea și sinceritatea dragostei d-voastră pentru națiunea română, care la rândul ei este obligată să vă iubească (...]. Nu mă îndoiesc deci, dragă d-le Șăineanu, că nu se va găsi nici un român serios și imparțial care să vă conteste dreptul demult meritat de a fl cetățean român. Oricine ar susține că ați acționat sau scris împotriva intereselor țării, n-ar ști ceea ce zice, și ar putea în același chip să mă acuze chiar și pe mine.” Apud Lazare Sainéan, ''Une carriere philologique...,'' p. 22.</ref>. „Ilustrul coleg, pentru care mulți ani am avut o adevărată afecțiune, deși antisemit, vine să ne propună la vot pe un semit: eu, care nu sunt antisemit, nu voi vota pe semitul D. Șăineanu”<ref name="ftn33">Idem.</ref>, anunță peremptoriu V. A. Urechiă, susținând că el nu e principial contra evreilor, ci contra unor indivizi. „D. Hasdeu, – punctează mai departe vorbitorul – o somitate a noastră culturală, uită, ''«utilitatis causa»,'' că neamul românesc tocmai de la școala D-sale a învățat să fie cu mare îngrijire, precaut adânc, atunci când este vorba de a băga în cetatea Românească un străin și mai ales calul lui Ulyse din Troia”<ref name="ftn34">se Ibid., p. 757.</ref>. Aceste vorbe au stârnit pe dată aplauze în rândul senatorilor, după cum consemnează stenograma ședinței. Ca să-și convingă colegii de eroarea în care se plasa teoreticianul românismului și notoriul antisemit prin pledoaria sa epistolară în favoarea discipolului său, Urechiă începe apoi să citească din diverse scrieri antisemite ale lui Hasdeu – din ''Talmudul'' (1866) și din ''Industria națională, Industria străină și Industria ovreiască'' (1866) – teze de genul „evreii urăsc pe creștini” sau traduceri infidele din învățătura iudaică („pe creștinul cel mai bun ucide-l”). Dar cum V.A. Urechiă nu se declara antisemit, ci doar împotriva unor indivizi semiți, trebuia să-i aducă imputări punctuale celui ce solicita naturalizarea.