Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/IV. e sau ie?”

Numai după ''b'', ''p'', ''v'', ''f'' și ''m'' se pune problema alegerii între ''e'' sau ''ie'' cu valoare de diftong. Alegerea se orientează în principiu după alternanța cu ''ea'', respectiv ''ia'' (vezi și '''V'''), deși reperul propus nu ajută pe toți vorbitorii, întrucît cei cu pronunțarea regională ''ferb'' pentru ''fierb'' pronunță și ''fearbă'' pentru ''fiarbă'' și pot transpune în scris această alternanță. În pronunțarea literară vocala [e] se distinge de diftongul [ĭe] după o consoană labială, opoziția avînd rol fonologic în perechi ca ''bete'' – ''biete'', ''pere'' – ''piere'', ''veri'' – ''vieri'', ''vers'' – ''viers'', ''veți'' – ''vieți'', ''mei'' – ''miei'', ''mere'' – ''miere'', ''mez-'' (prefixul din ''mezalianță'' sau elementul de compunere din ''mezenter'') – ''miez''.

În unele pronunțări cu caracter regional – care trebuie evitate în exprimarea literară – distincția între [e] și diftongul [ĭe] se anulează prin existența unor fenomene opuse: pe de o parte, monoftongarea lui [ĭe] (''ferb ''„fierb” este un exemplu dintr-o serie în care intră și ''pere ''„piere” sau ''mere ''„miere”) și, pe de alta, ușoara diftongare a lui ''e ''([iubĭesc], [pĭentru], [vĭerde], [fĭel]; [bĭete] „bete”, [pĭere] „pere”, [mĭere] „mere” etc.).